Povestea vieții demne de roman a centenarei din Întorsura Buzăului

În anul în care România se pregătea să-și schimbe destinul pentru totdeauna, prin Marea Unire de la 1918, în familia Dobârlăian din Întorsura Buzăului se năștea Victoria. Covăsneanca, devenită între timp stră-străbunică, marchează pe 5 februarie a.c. centenarul existenței sale, o viață care ar putea deveni fără îndoială subiectul unui fantastic roman de dragoste, trădare și suspans.

Pe centenara din Întorsura Buzăului, Victoria Băilă, am întâlnit-o vineri după-masa, în curtea casei sale de pe strada Fabricii. Povestea sa și vestea aniversării speciale, de 100 de ani de viață împliniți chiar în Anul Centenarului, mi-au ajuns la urechi prin intermediul strănepoatei sale, Georgiana. Împreună cu aceasta am pus la cale surpriza de a publica un articol chiar de ziua de naștere a străbunicii sale, pe 5 februarie, astfel că vineri m-am dus să o întâlnesc pe maica Victoria, ca să aflu secretul longevității și să îl împărtășesc prin intermediul ziarului, tuturor cititorilor. Dar am descoperit ceva mai mult decât atât.

Mă așteptam să o găsesc pe maica în casă, lângă sobă, la căldură. În schimb, chiar dacă afară era frig, i-am zărit umbra firavă venind de undeva dintr-o grădină. Pășea agale, cu ochii în pământ, atentă la fiecare pas și la găleata pe care o căra în mâna dreaptă. Îndoită de spate, bătrânica era cu ochii în pământ, cuprinsă doar de liniștea la care e condamnată din cauza auzului său șubred.

M-am apropiat temătoare, să nu cumva să o sperie prezența mea, neanunțată și surprinzătoare. M-a văzut, s-a oprit o clipă și a trecut mai departe, spre ușa micuței sale case, fără să creadă vreo clipă că scopul vizitei mele era chiar acela de a o întâlni chiar pe ea.

Când în sfârșit am reușit să îmi fac cunoscute intențiile și să îi prezint motivul vizitei, Victoria Băilă m-a privit cu ochii săi albaștri încețoșați, parcă nevenindu-i să creadă și a spus cu o vocea apăsată, gravă și mai degrabă singuratică „Oooo, vai de capul meu! Pe mine mă căutați?!”.

M-a poftit în căsuța ei, unde am descoperit două odăi plăcute, curate, colorate și aranjate, ticsite cu fotografii alb-negru. În imagini tronau membrii familiei sale, generații întregi, din epoci diferite. Până să poposim la povești, maica Victoria și-a schimbat baticul din cap cu unul mai nou, dovedind astfel importanța pe care o acorda momentului și că e pregătită să ne vorbească despre viața ei. Între timp, ni s-a alăturat și nora acesteia, Lenuța, cea care o are în grijă pe maica Victoria.

„Cum a fost viața dumneavoastră?”, am întrebat, de câteva ori, cu voce apăsată. Răspunsul a venit însă însoțit de lacrimi și suspine: „Grea a fost destul. La bătrâneți n-a mai fost chiar așa, că a avut cine să grijească de mine. De vreo patru-cinci ani nu mai văd ca să lucrez. Văd ca prin ceață. Dar măcar nu stau în pat. Mulțam Domnului că pot să mă dau jos și să mă îmbrac singură. Și astăzi m-am dus să văd oițele. Îmi pare bine că le văd cum mișcă. Mi-a fost drag de toate. (...) Tinerețile mele au fost foarte grele. Au trecut toate ca ziua. Și apoi vine noaptea”.

Așa și-a început maica Victoria povestea, presărată mai degrabă cu regrete și amar, și totodată cu liniște și cu credință.

Războiul a făcut să nu-și cunoască niciodată tatăl

„Pe mine nu m-a știut tata. A venit de la război câteva zile acasă și mama mea a rămas gravidă cu mine. El a plecat îndărăt și nici n-a mai venit. El nu m-a știut pe mine, eu nu l-am știut pe el”, a spus, gâtuită de lacrimi, maica. „Ne-a crescut mama, pe mine și pe sora mea mai mare ca mine cu trei ani. La câțiva ani după ce m-a născut, mama s-a recăsătorit și nu a mai avut alți copii. Am avut tată mașter. A fost un om bun. Nu ne-a bătut”, a completat maica Victoria, care a spus că a avut o copilărie normală, simplă și cu multe prietene, care, între timp, au plecat înaintea ei la Dumnezeu.

Căsătorită din obligație la 16 ani, în ciuda iubirii pe care o purta unui băiat mai sărac

Copilăria normală a Victoriei a fost una foarte scurtă, pentru că la 16 ani a fost obligată, de sora și cumnatul ei, să se mărite, pentru avere, cu un bărbat de 32 de ani din Vama Buzăului, pe care nu l-a plăcut nici măcar o clipă. Dar relația lor nu a fost de lungă durată, pentru că, după șase săptămâni, împinsă de singurătate și de dorul primei sale iubiri, un băiat de 19 ani, Victoria s-a întors pe jos acasă, zeci de kilometri, și nu a mai fost chip să o convingă cineva se întoarcă la casa celui care îi era legal soț.

„Am avut un gagic, pe care îl iubeam. Dar soră-mea și cumnatul-meu nu au vrut să mă lase să mă căsătoresc cu el și m-au dat în fundul Vămii. Aveam vreo 16 ani. M-au căsătorit cu unul de 32 de ani. M-au silit, ca să le rămână lor aici pământurile pe care le aveau aici părinții meu. N-am stat acolo. Dumnezeu să îl ierte, dar nu mi-a plăcut de el. Vai de mine!. (...) I-am spus mamei că nu mai stau acolo, că mai bine mă dau pe apă sau îmi fac ceva. Biata mama plângea și i-a fost milă de mine”, ne-a spus maica Victoria.

Într-un acces de pasiune, Victoria și-a consumat relația cu Vasile, tânărul pe care îl iubea nespus și a rămas însărcinată cu primul său copil, Ionel. Mama ei și-a dat seama în cele din urmă că Victoria este însărcinată, drept pentru care, în ciuda împotrivirilor surorii sale, i-a permis să rămână acasă. De asemenea, Vasile și-a asumat noul rol de tată și de soț și a construit împreună cu tânăra Victoria o familie frumoasă, din care au rezultat încă două fete, Dorina și Georgeta și încă un băiat, care, din nefericire, la doar nouă luni s-a stins.

„De la o vreme ne-am luat. Am trăit bine. Am făcut aici casă. Am adus noi lemne din pădurea noastră și am construit noi, cu mâinile noastre, casa. Ne-am împăcat bine. Dar a venit iar războiul și l-au dus și pe Vasile. Dar ca să scape de războiul de la Nistru, s-a angajat la PTTR (n.red. fosta Poștă) și s-a dus prin toată țara noastră românească până s-a făcut pace”, ne-a spus maica Victoria.

Munca lui Vasile a însemnat și mutarea pentru o scurtă perioadă în Dobrogea.

„Doamne, cum tuna și bubuia. Auzeam mitralierele și tunurile. Dar am scăpat și am venit acasă”, își amintește centenara.

Trădată de iubirea vieții ei

Dar soarta avea să îi joace mari feste Victoriei, care la vârsta de 39 de ani a fost trădată în cel mai dur mod de Vasile, cel pe care aceasta, și după atâția ani, încă îl poartă în suflet și într-un tablou îngălbenit de timp, deasupra patului.  

„E bine ca omul care e căsătorit să își știe dreptatea și cinstea. Cât a lucrat prin toată țara, nu venea tot timpul acasă. Doar la trei, patru, cinci luni. Îmi trimitea cărți poștale și scrisori destule și din război și dup-aia. Dar nu le-am păstrat. Cum era tot plecat, s-a învățat la femei. Dar venea acasă și ținea la familia lui. Dar când să ne fie mai bine, s-a învățat la vecina. Bărbatul ei a murit la telefoane, carbonizat. (...) După vreo 15 ani, când eram tineri, s-a învățat la ea. Până la urma urmelor, a făcut ea ce-a făcut, de l-a luat și l-a dus. Aici, dincolo. Doar eram vecini. Eu am rămas aici cu copiii. Dus a fost. Să îi ierte Dumnezeu, că nu știu ce să mai zic”, ne-a spus maica, completând că Vasile a trăit 49 de ani, până la finalul vieții sale cu cealaltă femeie.

A treia căsătorie, și ultima

După alți ani, maica Victoria, îndemnată de familia ei, s-a recăsătorit, însă nici de această dată nu a fost cu noroc. „Am stat cu el un an, aproape doi. Nu era un om rău, dar era foarte zgârcit”, a spus aceasta, precizând că cel mai tare au supărat-o nedreptățile pe care le făcea copiilor săi.

„De la o vreme am zis așa: mie nu îmi mai trebuie căsătorie. Mie nu îmi mai trebuie om pe lumea asta”, a spus Victoria, pe care a chemat-o pe rând Dobrâlăian, Nagy, Bran și în final, Băilă.

Regretul pentru iubirea vieții a rămas în memoria Victoriei

Cu o tristețe greu de descris, dublată de regrete nerostite, maica Victoria ne-a spus, aproape șoptit, că nu l-a urât pe Vasile, iar faptul că tabloul lor de nuntă încă e agățat pe peretele odăii sale arată cât de mare a fost iubirea pe care i-a purtat-o tatălui copiilor ei.

„Bătrână sunt acum destul. N-aș fi crezut că ajung la anii ăștia. Doamne, Iisuse Hristoase,  Dumnezeule, câte am mai petrecut. Vai de mine! Mi-a zis și mie cineva că Vasile când a plecat la astalaltă mi-a pus de gând să mă omoare. Dar dacă nu m-a omorât, m-a păzit Dumnezeu. (...) Eu nu am putut să îl dușmănesc pe el, pe Vasile, ca să vă spun drept, cât pe ea. Pe ea am urât-o. Dar în zadar. Numai păcate am făcut. Mai bine îl lăsam în plata lui Dumnezeu”, sunt cuvintele maicii care parcă nu-și găsește zâmbetul pe fața brăzdată de riduri.

În final, moartea lui Vasile i-a reunit pe toți copiii la căpătâiul lui, care l-au și iertat pentru faptul că i-a părăsit, deși trăia în vecini.

Sfaturi pentru tinerii căsătoriți

Lecția adevărată de viață pe care maica Victoria ne-o lasă tuturor celor care trecem cu privirea și cu sufletul prin povestea ei de viață este acea că familia este cea mai importantă valoare pe care o poate avea un om.

„Să facă cum i-o învățat Dumnezeu pe fiecare. Dar tot e bine dacă îți iei pe cine îți place, să îți vezi de el și el de tine. Să nu umble de colo colo nici unul, nici celălalt. Ți-a dat Dumnezeu copilași, să îi crești cu frică de Dumnezeu. Altceva nu am ce să le spun. Așa le-am spus și copiilor și nepoților: v-ați căsătorit, să vă vedeți de familia voastră, să nu umblați de colo colo, că niciun venit n-aveți. Numai păcate!”, spune aceasta.

Stilul de viață

Secretul longevității pare că ține mai degrabă de genetică, decât de vreun leac miraculos. Fără niște reguli foarte clare în ceea ce privește stilul alimentar, ci doar respectarea cu strictețe a perioadelor de post, maica are o stare de sănătate bună și nici de-a lungul vieții nu a prea fost la doctori.

Aceasta ne-a spus totuși că înainte parcă se gătea mai sănătos. „Acum se folosește ulei mult. Atunci puneai pichiocuța și ceapa și tot am trăit atâția ani de zile și n-am fost nici așa bolnavă să zic că merg la doctori prea mult. Am fost operată de apendicită și am mai fost la spital când m-a mușcat un câine”, a spus bătrânica, de această dată amuzată.

„În afară de auz, nu prea are probleme. E destul de bine. Ia din când în când câte un algocalmin. Nu are nicio boală”, ne-a asigurat și nora sa, Elena Muntean.

„De vreo câțiva ani sunt fericită că mulțumită lui Dumnezeu că mă pot mișca. Noră-mea vine, sărăcuța de ea, și dimineața și noaptea să vadă ce fac. I-am zis: nu mai veni tu Leano și noaptea, că mulțam Domnului sunt bine. Când fi să mor, mor”, a mai spus, resemnată, maica Victoria, amintindu-și că soarta a fost atât de crudă încât a obligat-o să-și conducă pe ultimul drum fiul cel mare.

„România a fost bogată, dar au sărăcit-o”

Maica Victoria nu a plecat niciodată din România, iar cel mai departe de Întorsura Buzăului, locul unde s-a născut și și-a petrecut mare  parte a vieții sale, a fost călătoria în Dobrogea, alături de Vasile. Spune că îi place această țară, aflată și ea la a 100-a aniversare, dar că acum sărăcia e mult prea prezentă.

„România a fost bogată, dar au sărăcit-o toți. Când a fost Ceaușescu a fost cum a fost pentru că te lăsa să ții animale și aveai unde le vinde și de unde să cumperi. Acum copiii ăștia au vândut vacile că nu au avut cui să mai vândă un lapte. Le-au vândut pe toate pe mai nimic. Bieții oameni!”, a spus, de această dată plângând de-a dreptul, maica Victoria.

Ce își dorește la a 100-a aniversare

Ce și-ar mai putea dori de la viață o centenară? Ei bine, nici vorbă de lucruri materiale, despre care maica Victoria a înțeles cât de poate de clar că nu le va duce cu ea. Centenara îi cere Dumnezeului ei cel iubit sănătate și zile multe, dar nu pentru ea, ci pentru copiii, nepoții și strănepoții săi.

„La fiecare, să le dea Dumnezeu zile îndelungate. Eu așa m-am rugat. Pentru mine nu. Pentru toți ceilalți, pentru copilașii ăștia și nepoții. (...) M-o lua Dumnezeu când o porunci El. Nu îmi doresc decât sănătate și iertare de păcate, că am făcut destule”, a spus resemnată și senină, maica Victoria Băilă.

Am plecat de la maica Victoria cu promisiunea că o voi vizita și la aniversarea de 101 ani. Ea mi-a strâns mâna, mi-a zâmbit cald și a dat ușor din cap. Când mă îndepărtam de casa acesteia nu puteam decât să fiu uimită de povestea pe care tocmai o aflasem, de cât de mare poate să fie o dragoste de om, dar mai ales de luciditatea cu care era încă înzestrată această femeie iubită de Dumnezeu și totuși încercată de soartă.

Este o poveste pe care mi-am permis să o asemăn în sinea mea chiar cu cea a României, marcată deopotrivă de iubiri și trădări, de bogăție și sărăcie, de incertitudini și de siguranțe.

În final, nu ne mai rămâne decât să îi mulțumim maicii Victoria Băilă că ne-a primit cu atâta căldură în căsuța și în viața ei și să îi transmitem un sincer „La mulți ani!” la aniversarea celor 100 de ani de existență!