Interviu în exclusivitate cu omul de teatru și politicianul moldovean Alexandru Grecu, aflat zilele trecute la Sfântu Gheorghe într-un turneu cu Teatrul Național Satiricus I.L. Caragiale din Chișinău

Teatrul Național Satiricus I.L. Caragiale din Chișinău s-a aflat săptămâna trecută la Sfântu Gheorghe și Brașov, unde a susținut o serie de spectacole în parteneriat cu Teatrul Andrei Mureșanu și Centrul Cultural Reduta, la invitația directorului TAM, Dan Țopa. Oaspeții de la Chișinău au adus în zona noastră o serie de piese puse în scenă în spiritul școlii de teatru rusești, care s-au jucat cu sălile pline, semn că publicul are nevoie și de astfel de montări, tot mai rar întâlnite în spațiul teatral românesc actual. Trupa Teatrului Național Satiricus a fost condusă de directorul instituției și totodată președintele Uniunii Teatrale din Moldova, Alexandru Grecu, care la finele turneului ne-a acordat un interviu în exclusivitate – despre starea teatrului în general, vremurile trecute și prezente ori relațiile artistice și umane dintre Moldova și România, într-un prezent în care declarațiile politice se îmbină tot mai des cu un naționalism care nu mereu e privit cu ochi buni peste Prut. Și asta în condițiile în care Grecu nu este doar un important intelectual al Moldovei, ci un intelectual care, de-a lungul vremii, s-a implicat în politică, în vreme ce spectacolele sale de la Teatrul Național Satiricus au abordat, prin multe montări, problemele actuale ale individului și societății.

– Domnule Grecu, sunteți pentru prima oară în zona noastră?

– Am mai fost la Sfântu Gheorghe acum mulți ani, pe când Festivalul Atelier era la început. Dar nu am fost cu trupa actuală și oricum au trecut aproape 20 de ani de atunci... În Brașov nu am mai fost niciodată cu vreun spectacol, tot ce m-a legat până acum de Brașov au fost vacanțele de schi... Pot spune, prin urmare, că am venit fără prea multe cunoștințe despre aceste locuri, însă am fost cucerit de felul în care am fost primiți de oameni, de public.

– Ce ne spuneți de proiectul dintre cele trei instituții, cel care v-a adus aici?

– Proiectul în sine mi-a plăcut și plănuim un schimb de spectacole, de regizori, la Chișinău și Sfântu Gheorghe. Cred că voi monta un dramaturg contemporan din Basarabia, aici – deoarece se simte nevoia de așa ceva în spațiul românesc. Mai ales că după acel „Pod de flori” (demonstrația masivă din mai 1990 de pe ambele maluri ale Prutului – n.r.), despre care s-a vorbit atât de mult și până la urmă a devenit o banalitate, nu s-a obținut nimic, decât poate ostilitate de ambele părți, fără a urma nimic în cadrul politic – deși ar fi fost logic să se întindă un pod politic și economic între Moldova și România. Poate că aceste „poduri de teatru” pot să ne integreze pe toți într-o comunitate pe care ne place s-o numim România Mare. În cadrul aceleiași idei am jucat și înainte de Sfântu Gheorghe la București, la Teatrul Masca.

– Cum ați simțit reacția publicului la Sfântu Gheorghe?

– Nu cred că există vreo diferență între public. Un spectacol bun sau unul prost sunt simțite la fel atât de publicul din Chișinău cât și de cel de aici. De aceea, calitatea contează cel mai mult. Am ajuns aici prin directorul TAM Dan Țopa, care e un mentor al culturii, care ne-a întins mâna – iar asta înseamnă de fapt problema întregii Românii.

– Care e această problemă?

– Faptul că nu ți se întinde mâna, atunci când îți este cel mai rău. Ceea ce nu au înțeles, încă, politicienii noștri.

– Simt moldovenii de peste Prut nevoia să li se întindă, în continuare, mâna?

– Da. Și nu e o chestiune neapărat materială, ci spirituală. Și amintesc aici de popoarele care țin foarte mult la identitatea lor națională. Noi jucăm foarte mult în Europa, în fața diferitelor comunități – mai ales că jucăm și în limba rusă. Iar cei mai aproape de ai lor sunt georgienii, armenii, ucrainienii. Până și comunitatea rusă e mai strânsă. Ei bine, comunitatea moldovenească și cea românească au o problemă în sensul acesta – sunt dezbinate, caută ceva ce tot nu găsesc.

– Dar facem o distincție clară între români și moldoveni?

– Până mai ieri se făcea distincție și prin „limba moldovenească”. Ei bine, acum s-a terminat și această prostie și sper că declarația din 1994, cum că avem o altă limbă și altă istorie, s-a uitat. Ceea ce se întâmplă însă în alt plan la moldoveni, e că e greu să își reînsușească istoria proprie, după mai bine de 60 de ani de spălare a creierilor prin comunism. Chiar eu am făcut armata în fosta Uniune Sovietică și țin minte cum ni se spălau creierii, cum ne mândream cu armata Uniunii, cum putem cotropi toată lumea – asta ni se băga în cap. Cu toate astea, eu sunt mai fericit ca alții: m-am născut la Cahul, într-o localitate pur românească, până la 17 ani n-am avut treabă cu rușii – învățam rusa, nu înțelegeam prea bine de ce, abia apoi, la facultate, am înlțeles de ce-mi trebuia, că la Chișinău trebuia să o folosesc... Dar alții nu au avut norocul ăsta și au fost îndoctrinați.

– Continuă asta și la tinerii de azi?

– Nu, ideologia s-a rupt. Dar nu uitați că s-a implantat în creierii unor întregi generații, crescute în Uniunea Sovietică. Am fost generații sacrificate, educate în socialism... iar apoi ne-am început activitatea într-un capitalism sălbatic, care a venit în Basarabia ca și în România. Iar ceea ce s-a făcut în cele două țări e identic: s-a furat totul, intelectualul a rămas pe drumuri și șmecherașii ne-au condus și ne conduc și azi. Iar atunci când au nevoie de votul poporului, apelează la nostalgie: nostalgia după Uniunea Sovietică, când tot ce era de primă necesitate era ieftin, în vreme ce restul era imposibil – adică nu puteai visa nici măcar la o bicicletă.

– Cum trăiesc azi moldovenii de peste Prut?

– Ca și românii – cu averi mari și tot felul de afaceri. Alții... lucrează peste hotare și trimit banii în Moldova... la așa un nivel încât jumătate din bugetul Republicii e format din banii ce vin de la cei de afară.

– Moldoveanul de rând ce sentimente are față de România acum, la mai bine de 20 de ani de la celebrul Pod de Flori?

– Omul simplu e foarte pragmatic. Și o să spun ceva ce poate fi socotit antiromânesc, dar o spun pentru că o cred: prostia și patriotismul pașoptist ieftin despre Unire sunt o aberație totală. Nu se dorește nici în Republica Moldova, nici aici. Această Unire nu se va întâmpla niciodată, așa cum vor unii. Moldova se va uni în Uniunea Europeană cu țara-mamă și punct. Cât despre Unirea pe care o vor unii, cred că trebuie să treacă o sută de ani, să se nască alte și alte generații, crescute doar în spațiul românesc – și chiar și așa ar fi cu semnul întrebării. Pentru că ce uită mulți e că în Republica Moldova trăiesc foarte mulți ruși și ucrainieni, mulți găgăuți, bulgari. Iar cei cu educația sovietică, cu părere de rău, au rămas nostalgici și se vor abține la Paragraful Unirii, așa cum o vor unii de pe ambele maluri ale Prutului.

– Dar dvs. cum vă considerați?

– Fără niciun dubiu, român! Așa se socot toți intelectualii – și luptăm permanent pentru identitatea noastră națională. Țăranii se socot moldoveni – fiindcă asta li s-a băgat în cap în 60 de ani de socialism și țară fără identitate, în care doar poporul sovietic exista. Și este foarte greu să schimbi acum mentalitatea, nu poți face intervenție chirurgicală pe creierul omului. Noi trebuie să îi demonstrăm omului că el este român – de asta cred că noua generație de politicieni, școliți la Paris ori în România, a luat calea cea mai corectă pentru Moldova și specificul ei: integrarea europeană, care să aducă două state românești într-o mare Europă. Aceasta e unica soluție pe care o văd azi toți intelectualii, cu excepția unui mic procent care tot strigă „Unire!”. Și care probabil că nici nu vor asta, ci învrăjbirea populației, izbucnirea unui război civil în Basarabia, pentru a o rupe din calea spre Uniunea Europeană. Cred că prioritatea României trebuie să fie unirea cu Basarabia – dar nu una declarativă, ci în fapte.

– Ce ar însemna asta, mai exact?

– Deschiderea instituțiilor culturale în toate zonele, inclusiv Transnistria. Instituții la Tiraspol, la Bălți. Susținerea intelectualilor, inclusiv prin școlire în România. Susținerea de spectacole din România – astea lipsesc cu desăvârșire la Chișinău. Nu vin spectacole mari, de vârf, în vreme ce rușii finanțează spectacole de teatru, concerte, la Chișinău – și totul de calitate, cu mari artiști. Și asta lipsește: prezența României în Basarabia. Asta ar însemna Unirea, de aici ar începe, pentru că altfel nu se poate, doar să strigăm că o vrem, dar să nu facem nimic.

– Cum vi se pare situația de aici, în Secuime, unde iată, avem o minoritate maghiară majoritară?

– Nu trăiesc aici ca să știu particularitățile, dar mi se pare corectă poziția României față de minorități. Și cred că e și meritul maghiarilor – că vorbim în primul rând despre ei, sunt cei mai mulți. Maghiarii au înțeles cum să-și mențină identitatea națională – asta înseamnă mândrie, a te respecta ca om – că nu poți să nu ții cont de mamă, de tată, de rădăcini. Și ceea ce văd în zonele compacte ale maghiarilor mă face să spun că sunt foarte buni: curați, muncitori, exigenți – și asta ar trebui să învățăm de la ei noi, românii – să fim mai puternici, mai apărători cu ceea ce ne definește, cu identitatea noastră, cultura și tradițiile. Pentru că, fără identitate națională, nimic nu are sens, ea este forma de existență umană, fără ea nu poți exista. Că dacă te cheamă Ion, te întorci... dacă nu, n-ai cum răspunde, n-ai la ce, dacă tu nu îți însușești ceea ce ești.

Alexandru Grecu este regizor, actor şi scenarist, fiind de asemenea implicat în viața politică a Republicii Moldova, alături de alți intelectuali. Grecu a fondat în 1990 Teatrul Satiricus I.L. Caragiale, acesta devenind acum câțiva ani Teatru Național. Teatrul din Chișinău este singurul în care piesele lui I.L. Caragiale au fost au montate integral și continuă să fie jucate. De-a lungul timpului, la Teatrul Satiricus s-au montat zeci de piese din dramaturgia clasică și cea contemporană, acestea fiind prezentate nu doar acasă ci și în țări europene ori în unele precum Statele Unite ale Americii și Irak.