STIREA ZILEI 10 februarie 2020

Forța de a alunga singurătatea

de Iulia Drăghici - Taraș | 4731 vizualizări

Tanti Jeni și jandarmii au legat o prietenie frumoasă după inundațiile din vara lui 2018 

Putea să fie o vineri ca oricare alta, o zi în care să își vadă de treburile personale. Dar nu. Pentru un grup de jandarmi de la Inspectoratul Județean de Jandarmi (IJJ) Covasna a însemnat o zi de muncă voluntară în gospodăria bătrânei Eugenia Iuga din Băcel, tanti Jeni, cum îi spun ei. Destinul i-a adus în viaţa bunicuței în urmă cu un an și jumătate, când au salvat-o din calea inundațiilor care a lovit regiunea. Din greutatea vremurilor s-a născut atunci o prietenie frumoasă, care o face pe femeia de 80 de ani să capete forța de a trece peste necazuri. 

De departe, încă de pe ulița care brăzdează câmpul înzăpezit dintre Băcel și Lunca Mărcușului, se auzea vineri de dimineață sunetul răzleț al unei drujbe. Răzbătea din curtea casei albastre, care nu demult era înghițită de ape. Tăiau, încărcau în roabă, transportau și aranjau. Așa i-am găsit pe cei trei bărbați, angajații IJJ Covasna, când am intrat pe poartă. Nu s-au oprit când ne-au remarcat prezența pentru că ei aveau o misiune de dus la capăt. Ne-au întâmpinat doar cu saluturi din cap și și-au văzut, mai departe, de treabă. 

Pe tanti Jeni am găsit-o în casă, lângă sobă, în singura cameră pe care a putut-o reabilita după ce furia apei și-a înfipt colții în munca ei de-o viață. Stătea pe un scăunel, aproape lipită de soba de teracotă, care îi încălzea șalele și ființa. Cu ochelarii pe nas, lucra la o pereche de șosete de lână. Nu s-a putut ridica de îndată să ne întâmpine, deși ne aștepta, pentru că picioarele-i bătrâne s-au împotrivit. Dar zâmbetul ei cald ne-a dat de veste că e bucuroasă de oaspeți. 

Ziua pe care nu o va uita curând 

Nu a fost greu să pornim într-o călătorie a poveștii vieții ei, pentru că știa că a împărtăși, măcar prin câteva vorbe, e ca o terapie. Câteodată dureroasă, e drept, pentru că mărturie au stat și cele câteva lacrimi care o înăbușeau, în ciuda zâmbetului care voia să se impună. 

Pe fundal, Radio România Actualități și programul de muzică clasică se împletea cu istorisirea bătrânei, ca într-un film dramatic. 

A început prin a ne spune că nici acum nu îi dădea pace gândul că puii, pe care i-a crescut cu atâta greutate, au pierit înecați. 

Mă trezesc și când îmi aduc aminte cum eram... Au venit niște oameni și mi-au zis să merg cu ei. De două ori am refuzat. „La mine în curte nu vine apa”. Din 60 sunt aici. Niciodată nu a venit. Am refuzat și m-am apucat să văd de pui. Aveam cumpărați 20 de pui, bibilici, curci. (...) Dimineața, când m-am uitat afară am văzut că apa e după șură. „Las că se duce”, am zis. Am dat drumul la puii mai mari, de carne, dar la cei mici nu le-am dat. Vă spun! Să îmi fi spus cineva „nu le da drumul, ia-i și pune-i undeva, urcă-i undeva!”. Am apucat de i-am luat în găleată pe cei mici și i-am pus într-un cazan. Nu mi-a venit în minte că vine apa mare și mi-i omoară. Până am băgat puii, apa era deja aici, la colțul casei”, își amintește tanti Eugenia Iuga din Băcel, rememorând inundațiile din vara lui 2018.

Între timp, forțele care se ocupau de evacuarea oamenilor din calea apelor au ajuns la tanti Jeni în curte, dar ea nu s-a lăsat cu una cu două și nu voia să cedeze nici în fața furiei naturii. Și totuși, când să își piardă speranța și să înceapă să o cuprindă regretele, ajutorul a venit din nou. 

M-au întrebat: ai nevoie să te ajutăm ceva? Eu le-am zis: „nuuuu, nu!”. (...) M-am dus prin apă, am dat drumul cățelului de la poartă și l-am dus în șopru. I-am zis: „aici să stai că dacă nu mori!”. La cealaltă cățea nu am putut să îi desfac lanțul. M-am dus în casă, în bucătărie, prin apă, am luat un cuțit și i-am tăiat cureaua de la gât. Era mai grozavă ca un băiat, să mă ia în brațe, nu alta. I-am zis: „nu sări pe mine că mă înec!”. După aia m-am dus în casă. Curent nu, telefon nu – că seara s-a descărcat. (...) Am venit aici în casă, pe pat. Mă gândeam că am refuzat, dar cine mă găsește pe mine aici? Pot să mor în casă. Unde să ies? (...) Stăteam aici și plângeam. Am auzit: „Alo! Alo! Unde ești?”. „Aici sunt”, zic. „Acum te îmbraci și vii. Ia-ți ce ai de luat și vii”. Așa am plecat. Am încuiat ușa”, își amintește tanti Jeni, care spune că s-a întors acasă după câteva zile și atunci a început să ia în primire urmările dezastrului natural. 

Munca ei de-o viață s-a făcut scrum, spunea bătrânica, în timp ce ne mărturisea că a fost nevoită să ardă papuci, haine, salteaua și câte și mai câte, pentru că nămolul și apa nu i-au lăsat prea multe de făcut în acest sens. 

A urmat o întreagă perioadă de muncă, de refacere fizică, dar și sufletească. Harnică din fire și foarte determinată, tanti Jeni nu s-a lăsat până când nu și-a refăcut măcar o cameră din cele două ale casei. 

Am de toate acum. Am mere, am varză, cartofi, ceapă, pâine. Mi-am făcut astă toamnă zacuscă. Vă dau și vouă cu toată plăcerea!”, ne-a spus, zâmbind, tanti Jeni, chiar dacă, politicos, dar ferm, i-am refuzat oferta. 

Ajutor necondiționat 

Deși se arată mai degrabă ca o persoană mândră, hotărâtă și puternică, tanti Jeni recunoaște i-a prins bine tot ajutorul primit până acum de la oamenii care i-au stat alături, printre aceștia și jandarmii care au fost impresionați de povestea femeii încă de când au întâlnit-o prima dată, în misiunea de salvare de la inundațiile din vara lui 2018. 

 „Când au fost inundațiile, am venit, am fost prompți și cu o barcă și ajutorul celor de la ISU am scos-o pe bătrână din casă. De atunci, la două, trei luni, am continuat să venim să vedem ce mai face. Ne-a impresionat povestea doamnei. Îi este greu pentru că nu sunt de partea ei copiii. Plus că la bătrânețe e nevoie de ajutor. Dar povestea asta m-a impresionat foarte mult pentru că bătrâna seamănă cu bunica mea, care nu mai e în viață. Când am văzut-o nu mi-a venit să cred că seamănă atât de mult. De vreun an jumate tot venim și continuăm ori de câte ori are nevoie, prompți, la datorie”, ne-a spus, zâmbind, în timp ce aranja lemnele proaspăt tăiate, Ovidiu Vezniuc, despre care ulterior am aflat că a venit la tăiat lemne deși era în concediu. 

De la inundații, jandarmii au ajutat-o cu alimente, diverse bunuri, ba chiar să curețe nămolul din curte, să monteze parchetul din camera cea bună și nu numai. 

Acțiunea de aici este una permanentă. Colegii au căutat să vină aici cât mai mult, chiar sunt prietenii doamnei și ori de câte ori este nevoie, vin cu drag. Ne place să fim lângă cei care au nevoie și tanti Jeni are. Nu neapărat pentru munca fizică, pentru că și ea mai crapă un lemn, cară și muncește încă foarte mult. Dar am simțit întotdeauna că la ea cuvintele de alinare sunt mai importante și să vadă că îi pasă cuiva de ea”, ne-a spus și Ionel Mănăilescu. 

Tot acesta a precizat că rolul jandarmilor este câteodată neînțeles. 

Noi nu facem altceva decât să repunem într-o situație normală ceva ce a fost stricat. Căutăm să fim acolo unde e nevoie de noi. Iar prin acțiunile umanitare nu căutăm altceva decât zâmbetul și bucuria unui om. Iar tanti Jeni chiar are nevoie. Suntem și vom fi alături de comunitatea din care facem parte în toate proiectele unde putem și suntem solicitați”, a mai spus purtătorul de cuvânt al IJJ Covasna. 

Chiar și acum, pe casa albastră a bătrânei tanti Jeni încă se văd urmele inundațiilor, ca niște dinți care parcă nu vor să își dea drumul. Dar ea nu se lasă. Vârsta nu o oprește să creadă că în cele din urmă mica ei căsuță va arăta ca odinioară. Camera de zi, acum transformată într-un depozit răcoros, va fi din nou caldă. Iar războiul de țesut, din care chiar recent s-a născut un covor demn de muzeu, va fi din nou pus la loc de cinste, de unde să poată fi folosit în voie de tanti Jeni. Ea știe asta. Și cei care îi sunt alături știu.  

Poate că, de fapt lecția din spatele acestei povești nu mai este aceea că în uniformele albastre sunt oameni ca noi toți, pentru că asta știam deja. Adevărul este că așa învățăm să facem diferența dintre un om și un om bun. Iar un om bun este acela care dăruiește speranță și bucurie și așteaptă doar zâmbete sincere în schimb. Astfel de exemple există între noi, chiar dacă pare greu de crezut în vremuri ca acestea, când „veninul” vorbelor grele aruncate mult prea ușor își face loc mai ceva ca apa la inundații. Trebuie doar să deschidem ochii și să privim mai atent. Nu e ușor să vedem binele din oameni, dar nici imposibil. 

Distribuie articolul:  
|

STIREA ZILEI

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.