În vara anului 2000, soții Kornelia și Matei Schinteie erau membri de patru ani în formația Makos și se aflau în pragul gloriei. Însă au ales să renunțe la viața muzicală și, după câteva luni, au început să picteze icoane în orașul Covasna. De atunci au trecut 16 ani, iar icoanele lor au ajuns din Covasna până în Afganistan. Cum de au lăsat luminile scenei pentru pictatul icoanelor și ce le aduce „truda iconarului“, în rândurile de mai jos.

Drumul artelor

Matei s-a născut în Anina, județul Caraș Severin, în 1968, iar soția sa, Kornelia, a văzut lumina zilei în 1976, în stațiunea Covasna. Matei Schinteie a pictat de mic, având, la maturitate, expoziții personale. De asemenea, s-a ocupat de teatru, la Casă de Cultură din Anina și de film – regie, montaj, actorie - la Cineclubul local. A încercat și să dea la IATC (cum se chemă UNATC-ul de atunci), dar s-a retras, alegând muzica. În 1991 Matei a cunoscut-o pe Kornelia. S-au căsătorit în 1992. Înzestrată cu o voce frumoasă, Kornelia s-a alăturat formației vocal-instrumentale „Anina“, în care activa și Matei. Au făcut muzică pentru a se putea întreține, deși visul lui Matei era să ajungă să trăiască din cealaltă pasiune a sa, pictura. Nu își imaginau că, peste ani, un gen de pictură cu care nu erau familiarizați le va asigura pâinea zilnică.

Trăiau din muzică

În 1996, și-au făcut formația proprie, Makos. Începută inițial ca formație folk-pop-rock, Makos a făcut tranziția către disco-pop-dance, adaptând însă unele piese folk pentru ringul de dans. Au colaborat cu Vali Sterian pentru a-și înregistra albumele și au primit dreptul de a interpreta piesele lui Iuliu Merca de la Semnal M. Matei spune că printre succesele formației se numără prezența în topurile televiziunii MCM Internațional cu piesa „Dansând Împreună”, precum și piesa „Eclipsa”, intrată în  topul televiziunilor românești  în 1999, în preajma eclipsei totale de soare. Datorită concertelor prin țară și a aparițiilor la televiziuni, și-au permis să locuiască la București, între 1997 și 2000, trăind din muzică. În 2000, se aflau pe un vârf al carierei lor muzicale. „Încă nu am ajuns atât de cunoscuți că să fim vedete, dar eram în culme, următorul pas era să fim foarte cunoscuţi”, spune Matei despre acel an. În vara lui 2000, însă, au lăsat totul, după ce Kornelia s-a botezat. „Partea muzicală își spusese cuvântul. Urma altceva, dar nu știam ce”. Acel „altceva“ izvora din credință.

Cu crucea în UTC

Matei și Kornelia au fost creștini ortodocși din copilărie. Matei mergea la biserică, fără ca părinții săi să fie practicanți, și a continuat să calce pragul bisericii și când a fost nevoit să frecventeze cursurile școlii Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.). Pregătindu-se să treacă granița înot în Iugoslavia, fusese pârât de către un informator. „Secretarul de partid, un om de treabă, mi-a zis ‘decât să ajungi la minele cele mai grele, sau mai rău în puşcărie, mai bine fă-te membru de partid’. Eu am acceptat provizoriu, că oricum voiam să plec. Am fost la Timișoara la școala de UTC, în 1989”. Și-a practicat fără probleme credința, singura mustrare primind-o pentru că purta o cruciuliță la gât. „Nu am dat-o niciodată jos, doar am întors lanţul”, râde Matei. Fiind la școala UTC la Timișoara, Matei a prins acolo Revoluția, în care s-a implicat de la început și până la sfârșitul ei, ca luptător anticomunist. Văzuse, ca UTC-ist, diferența între propaganda comunistă și realitate.

Botezată la 25 de ani

Kornelia s-a născut într-o familie mixtă, ca multe altele din județul Covasna. Dacă tatăl era reformat, toți din partea mamei erau ortodocși. Kornelia mergea la biserică, dar nu știa că nu e botezată ortodox. A aflat acest lucru la 25 de ani, pe când era solista formației Makos. Așa că a vorbit cu duhovnicul său și al soțului, Părintele Nil de la Mănăstirea Mărcuș, care i-a spus că trebuie să se boteze neapărat.

„Unde este răul, unde-i binele?“

Înainte de acest moment, Kornelia și Matei reușiseră să îmbine creștinismul cu muzica pop-dance. Unele melodii arătau de pe atunci vocația lor creștină, după cum o demonstrează versurile cântecului „Aici“: „Cade-n amăgire, tot ce-i vinovat/ Cade-n disperare, tot ce nu-i curat// Înțelegem oare care-s tainele/ Unde este răul, unde-i binele?”. „Mi se părea și atunci că slujesc lui Dumnezeu. Dar se pare că nu era chiar ce trebuia“, punctează Matei Schinteie.

O încercare

Când Kornelia fost sfătuită să se boteze, cei doi s-au gândit să renunțe la muzică, iar cu timpul, gândul s-a transformat în hotărâre. De exemplu, au refuzat, spre stupoarea unui manager, un concert de 15 minute care le-ar fi adus 500 de dolari. Managerul îi sunase exact când intrau în biserica Mănăstirii Mărcuş, la o slujbă, în perioada de pregătire a botezului. „Ne-am zis: Fie ce-o fi, noi mergem pe calea Domnului“, povestește Matei. Kornelia a fost botezată de Părintele Nil la Mănăstirea Mărcuş, primind și un nou nume, Maria, cu această ocazie.

O lume nouă

Odată cu părăsirea muzicii, se crease un gol. Drumul pe care să pășească li s-a arătat, însă, peste puțin timp. Pe 5 noiembrie, Maria-Kornelia a mers la atelierul familiei Opaiț, la Coșeni, unde, timp de o lună de zile, a învățat arta pictării icoanelor. „Ea a învățat tehnica, iar ea m-a învățat pe mine”, spune Matei despre soția sa. „În iconografie lucrurile sunt cu totul speciale. Nu faci ce vrei tu (...). Nu iei tu decizia ce să pictezi. E o diferență între a picta pictură laică și icoane, aici trebuie să respecți niște canoane”, spune Maria-Kornelia despre arta pe care a descoperit-o atunci. Întrucât Korneliei îi era greu să facă naveta între Covasna și Coșeni, cei doi s-au hotărât, după o lună, să-și facă atelier propriu: „ne-am făcut asociație și am început truda asta a iconarului”.

Succes de la prima icoană

Făceau icoane și le vindeau pe la târguri. Au vândut de la prima icoană, înfățișând-o pe Maica Domnului. „Ni se părea extraordinar pentru că s-a vândut, pentru că nu ne plăcea cum a ieșit“, spun, exigenți, iconarii. Până când internetul le-a permis să nu mai meargă la târguri, au cutreierat țara, din 2000 până în 2009. De asemenea, cum Covasna e o stațiune balneară, au vândut și de acasă.

„Aici lucrează Dumnezeu“

Într-una dintre zilele în care vindeau în stațiune, soții Schinteie au mai avut o surpriză. Pictaseră o icoană într-o nuanță de portocaliu, care nu le plăcea, considerând culoarea veşmântului „nefirească“. „A venit o turistă și, când a văzut icoana, s-a schimbat la față“. După ce a cumpărat-o, le-a mărturisit: ‘Azi noapte am visat icoana asta. Am văzut-o așa.

-Cu portocaliu?, zic eu.

-Da…“ își amintește Matei Schinteie dialogul, și râde. „Nu era cum gândeam eu și nu era pentru mine. Un artist plastic lucrează pentru el. Aici lucrează Dumnezeu și sfântul respectiv“.

Hierotesiți întru iconari

Kornelia Schinteie nu e singurul iconar din familie. Are trei surori, Anca Hariga Nică, Liliana Damaschin și Ecaterina Nică, stabilite la Iași, unde pictează icoane pentru Mitropolia Moldovei. Spre deosebire de surorile Mariei-Kornelia, care au o pregătire universitară în domeniul iconografiei, soții Schinteie sunt autodidacți. Și-au desăvârşit însă meșteșugul în 16 ani de studiu personal și prin muncă. Totodată, în anul 2013 au participat la seminarul internațional de iconografie post bizantină la Mănăstirea Putna. „Acolo am studiat cu unul dintre cei mai mari pictori și restauratori de icoane din Europa, Părintele Anastasie Robu. Am fost cursanţi din mai multe țări și am învățat și adâncit niște lucruri foarte importante. Acolo am fost hierotesiți întru iconari. Hierotesirea e o binecuvântare mare, o slujbă specială pentru pictură, un fel de recunoaștere și continuitate în munca de iconari. Am fost 26 de participanți și s-a dat hierotesirea numai la șapte. Trebuie să ai o oarecare experiență că să te poată hierotesi“, spun soții Schinteie.

Din Covasna până în Afganistan

În 16 ani, icoanele soților Schinteie au ajuns la oameni din toată lumea, precum și la biserici din județ și de peste hotare.  Iconostasul bisericii din stațiunea Covasna este pictat de cei doi iconari. Tot ei au repictat icoanele de sărutat din biserica nouă de la Voinești, ca și troițele din curtea Mănăstirii Mărcuș, precum și mai multe icoane și crucea catapetesmei de la biserica ortodoxă din Ghelința. Alte icoane se află răspândite prin biserici din țară (Prahova, Brașov, Suceava), iar unele au ajuns, prin bunăvoință clienților, la personalități ale lumii laice, ca foştii preşedinţi de ţară Ion Iliescu și Traian Băsescu, precum și ale lumii religioase, cum ar fi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Prea Fericitul Daniel și numeroși mitropoliți și episcopi. Totodată, icoana Sf. Ioan din peștera Sf. Ioan de la Mânăstirea Prislop este pictată de cei doi iconari.

În lume, icoanele lor au ajuns să bucure credincioșii români și străini, în biserici ortodoxe din orașe ca Schiedam – Olanda și Genova - Italia, iar o icoană cu Sf. Gheorghe omorând balaurul îi ocrotește pe militarii români la Kandahar, în Afganistan. Alte icoane pictate de ei au ajuns în țări ca Serbia, Ungaria, Germania, Suedia, Franța, S.U.A., Canada, Bolivia sau Noua Zeelandă.

Nu artiști, ci „umili pictori iconari“

De ce au icoanele soților Schinteie un succes așa de mare? „Ne solicită pentru că le place cum reiese expresivitatea. Noi fiind autodidacți, niciun profesor nu și-a impus stilul asupra noastră, iar atunci fiecare personaj are altă expresie, nu sunt standardizate (...) Trebuie să poţi să redai caracterul unui sfânt”, spun iconarii, și adaugă: „Noi nu dăm caracterul pentru că suntem noi minunați, ci pentru că ne ajută Dumnezeu să îl redăm. Ne punem în mâna sfântului respectiv. Nu zicem că suntem artiști, suntem umili pictori iconari. Dacă nu am fi smeriţi, nu ar ieși așa de bine“.

„Canonul“ muncii de iconar

Lucrul la un atelier de icoane presupune multă muncă, iar nu toată lumea reușește să ducă meseria până la capăt. „Şi acum instituțiile de teologie scot iconari pe bandă rulantă. Nu toți rămân (...) Noi avem noroc că suntem doi și ne ajutăm. El e și secretarul atelierului. Se ocupă de internet, contabilitate, acte. De asemenea, el e cu schițele, mie îmi place mai mult cu partea coloristică“, spune Maria-Kornelia Schinteie. A avea un atelier de icoane presupune o disciplină anume: „De multe ori ne sculăm la 5-6 dimineața ca să putem să ne facem treaba. Mi-am schimbat și programul de somn de când am început cu atelierul“, spune Maria-Kornelia. O icoană implică operațiuni migăloase: „se pictează cu pensula, fir cu fir, dunguliță cu dunguliță. Și icoana are etapele ei: de lipire foiță, de aplicat lipici, de virnisare. Pe lângă munca fizică, o icoană presupune și o muncă spirituală, prin rugăciune. „Când faci o icoană, faci o rugăciune specială, în care spui numele sfântului respectiv (...). Sfântul trebuie să iasă exact cum trebuie acolo unde să ajungă. Noi ne rugăm în fiecare zi pentru cei care cumpără icoanele de la noi“. Pe lângă rugăciune, munca la icoană presupune respectarea canoanelor bisericești, inclusiv a postului religios. „Noi urmăm canoanele bisericii, avem o viață liturgică. Ritmul liturgic înseamnă să respecți posturile bisericii, să mergi la biserică duminică de duminică, să asculți slujba, dacă nu poți la biserică, asculți la radio. Noi respectăm ritmul liturgic pentru că ne place, în el ne regăsim și el ne ajută“.

Trudă și satisfacție

Soții Schinteie au lăsat muzica pentru calea trasată de Dumnezeu, care i-a purtat către pictatul icoanelor. Amândoi par fericiți. Dar oare regretă, câtuși de puțin, despărțirea de cariera muzicală?

„Nu ne pare rău (...). Truda asta a iconarului, pentru că nu îi putem spune meserie, înseamnă multă muncă. Muncim foarte mult, față de cum munceam atunci și ce bani primeam atunci când cântam. Dar degeaba ai bani când nu ai liniște. Iar pictatul icoanelor pe noi ne-a liniștit. E ceva deosebit. Ne umple sufletul și viața“.