Interviu cu dr. Vasile Crișan, la 50 de ani de la înființarea Serviciului de Ambulanță în județul Covasna 

Dacă ar fi să facem un top al oamenilor valoroși, „de colecție”, care au pus umărul, de-a lungul vremii, la dezvoltarea județului Covasna, doctorul Vasile Crișan ar putea, fără emoții, să fie inclus. Nu doar că a fost un medic talentat și implicat, dar a fost și un manager bun care își leagă numele de mari realizări ale sistemului medical covăsnean. Printre acestea se numără înființarea Secției de Neuropsihiatrie din cadrul Spitalului Județean, respectiv punerea bazelor în Serviciul de Ambulanță al județului Covasna. Am profitat de prilejul că luna aceasta se împlinesc 50 de ani de când Serviciul de Ambulanță al Județului Covasna și-a început existența și am depănat câteva amintiri cu doctorul Lică Crișan, cum îl știu apropiații. Ne-a ieșit o discuție lungă, interesantă și presărată cu învățăminte, așa, ca o adevărată călătorie între trecut, prezent și viitor. 

Anul 2020 este, ne spuneați când am stabilit această întâlnire, unul important pentru județul nostru, pentru că se marchează 50 de ani de când există sistemul de ambulanță. Cum s-a născut ideea de a înființa un Serviciu de Ambulanță în județul Covasna și cum ați ajuns să aveți o astfel de responsabilitate?

A fost mai mult o coincidență. Acolo unde e Psihiatria acum, acolo la pod, era policlinica. La demisol era o sală mare, în care se țineau și ședințele, dar și simpozioane, conferințe. Mai rar erau și concerte, ale orchestrei Spitalului, SANITON. La o discuție cu doctorul Oprea, directorul Direcției Sanitare județene, i-am spus că am văzut că la spitalul din Covasna, unde eram eu repartizat, vin oamenii pe jos din Zagon sau alte zone. I-am spus „tovarășul doctor, de ce nu facem și noi salvare?”. După un timp, i-a dat telefon doctorului directorului spitalului din Covasna și i-a spus „mâine să vii cu doctorul Crișan aici la Sfântu Gheorghe”. Am venit. Direcția Sanitară era unde e Biblioteca acum. (...) Atunci m-a propus să fiu director să mă ocup de treaba asta, adică de Salvare și Serviciul de Urgență. 

De la Brașov, în Covasna 

Dar în Covasna cum ați ajuns? 

Eu, de fapt, sunt brașovean. Pe vremuri, când terminai medicina, făceai stagiu de minim trei ani la țară. Fiind și soția medic și eu medic, e foarte greu să găsești o localitate cu două posturi. Am fost în regiunea Brașov, raionul Agnita. Am vrut să ne apropiem, inițial am luat post la Covasna și apoi am venit la Sfântu Gheorghe. În ianuarie 1970 am fost numit să înființez acest serviciu. Nu am crezut că va fi așa greu. 

Și ați început de îndată demersurile? 

Și ce demersuri! Mașini nu erau, șoferi nu erau. Noi eram complet independenți, aveam contabili și tot ce trebuia. A trebuit să facem și garaje. Am fost la București pentru microbuze - salvări. Încet, încet, le-am adunat pe toate. Foarte greu mi-a fost să găsesc medici și asistente. Ne-a ajutat Direcția Sanitară. Aveam nevoie de medici ca să facem ture de zi și de noapte. Pentru asistente am apelat la fiecare șef de secție, să le pregătească în domeniu. Greu a fost! 

Ce a fost cel mai greu? 

Discuțiile cu șefii secțiilor. Noi aduceam bolnavii într-o sală la spital, în clădirea veche, că spitalul nou nu exista. Jos unde e acum Pneumologia erau Contagioasele, unde e acum Psihiatria era Policlinica, clădirea mică de lângă pod era Oftalmologia, Dermatologia era în centru, unde e Muzeul Cinegetic. Cam asta era tot. Noi am primit sediu vizavi de actuala Pneumologie. Au fost clădiri vechi, a trebuit să construim garaje. Nici nu a fost așa darnic Ministerul. Am avut noroc că ministrul Aldea, care se ocupa de înzestrare, de aprobări, de mașini, de paturi, de bani, era un domn de sus până jos. M-am dus la el și i-am spus care e situația. 

Dar de ce ziceți că a fost greu să comunicați cu șefii secțiilor?

În general, erau oameni cumsecade. Dar câteodată se purtau de parcă îi deranjam cu pacienții care ajungeau la noi. A mai fost grea și organizarea. Nu aveai certitudine că dă Ministerul aprobări, că nu depindea de județ. De județ a depins spațiul, punerea la dispoziție a posturilor de medici, a asistentelor. 

Când ați putut să spuneți că ați ajuns la un punct la care v-ați dorit să vedeți acest serviciu?

Înainte de a pleca. În 1974 deja plecasem. Am zis că nu e de mine Urgența și m-am reprofilat pe Neuropsihiatrie și am fondat secția. În afară de Centrele Universitare, era între primele trei, patru din țară. Am luat-o de la capăt, dar a fost mai ușor.  

O familie împlinită 

Câți ani aveați în 1970 când v-ați asumat misiunea de a înființa Urgențele și Ambulanța?

30 de ani. Eram tinerel, cu doi copii. Am doi băieți. Unul e medic primar ginecolog la Târgu Mureș, cu doctorat, cu tot, el are o fată care e tot ginecolog și un băiețel de doi ani jumătate, și altul la București, care e conferențiar universitar pe linie de sport. Și el are o fată, de 15 ani. 

Asta înseamnă că i-ați inspirat pe amândoi. Spun asta pentru că am citit că inițial ați pornit pe calea sportului. Cum ați ales, până la urmă medicina? 

Mi-a plăcut, plus că a fost și o conjunctură. Am făcut sport, am jucat și baschet în divizia A, am fost campion național de volei cu universitatea de sport, dar am avut un accident și mi-am rupt toate ligamentele și meniscul de la piciorul stâng. Vreun an de zile am stat în gips, că nu se opera pe vremea aia. Am zis: „ce profesor de „limba gimnastică” o să fiu eu?”. (...) M-am dus să dau admitere la medicină fără să știe părinții mei. Eram 32 pe un loc. Și am intrat. 

Când ați avut timp să învățați?

Eram pasionat de anatomie. Plus că la ICEF (Institutul de Cultură și Educație Fizică) se făcea anatomie serioasă. După ce am intrat, am plecat de la sport. 

Dar cine v-a influențat să alegeți medicina? Ați avut vreun model în familie?

Mama a fost mereu bolnavă. A murit la 62 de ani. Am văzut-o mereu că suferă. Ea m-a influențat. Îmi zicea că ar fi bine, vedeam că i-ar plăcea să aibă fiul doctor. 

Revenind, la serviciul de ambulanță, câte mașini ați avut în primii ani?

Am reușit să dăm două la Covasna, două la Târgu Secuiesc, una la Întorsura, la Baraolt cred că am dat trei, iar în Sfântu am rămas cu vreo opt. (...) La un moment dat, datorită vânătorii, că veneau aici des Maurer, cu Ceaușescu, am reușit să aduc din rezerva Partidului, de la București, o „Chaika”, o mașină trăsnet, care se spunea că a fost a lui Gheorghiu Dej. Era o limuzină. La fabrica de avioane de la București, cu o relație, au transformat-o într-o salvare, ca să avem salvare specială. 

Între Secția de Neuropsihiatrie și Serviciul de Ambulanță, de care realizare sunteți mai mândru?

De Neuropsihiatrie. Pentru că asta e specialitatea mea, acolo am lucrat aproape 40 de ani. Salvarea a fost realizată în tranzit. Am venit, am luptat, mult, și din greu, iar când s-a reușit am plecat. A fost greu la început, când vedeai că vin oamenii la spital cu căruța, cu bolnavul cu fractură sau cu pneumonie, iarna. Mai veneau și cu mașini, dar era extrem de rar. Nu era nici asfalt în multe locuri. Iar dacă veneai de la Gară, pe podul de fier, și era o mașină sau căruță, trebuia să aștepți, că nu era atât de lat. Când am venit în Sfântu Gheorghe, dacă erau trei blocuri în tot orașul. 

Nu avea blocuri, dar avea Serviciu de Ambulanță. 

Da, dar atunci în 70 s-au început lucrări și la blocuri, s-a făcut spitalul, apoi s-a adus gaz metan și tot așa. 

„Atunci și oamenii erau mai de cuvânt”

Era mai ușor pe vremea respectivă să se înființeze astfel de servicii? Că în ziua de astăzi parcă numai de birocrație auzim și durează la infinit. 

Era mai ușor pentru că nu era. Când există și vrei modernizare sau modificare, e și mai greu. Atunci și oamenii erau mai de cuvânt. Dacă ajungeau la concluzia că trebuie făcut, toți participau, chiar și de la Partid, că de ei cam depindeau. 

Cum au reacționat covăsnenii când au început să afle că în județ funcționează un serviciu de ambulanță?

Eu știu că s-au bucurat, pentru că altfel erau nevoiți să vină cu căruța sau cu mașina închiriată.  

Care au fost cazurile mai speciale pe care le-ați avut la Ambulanță în primii ani?

Cele mai grele erau un ulcer perforat, o apendicită, o sarcină extrauterină, o naștere în care copilul nu e orientat cu capul în jos, accidentele de pădure, de muncă. 

Comunicarea se făcea prin telefon la manivelă 

Acum avem 112, dar cum se anunțau urgențele acum 50 de ani? Cum dădeau oamenii de voi? 

Pe vremea aceea era telefon cu manivelă, de obicei la Primărie. Se apela o centralistă și făcea legătura. Noi aveam telefon direct, tot cu manivelă. Dar ne-am dezvoltat repede, au mers foarte bine lucrurile, dar nu ca acum. 

Și atunci era valabilă ideea că un minut poate să schimbe soarta unui pacient, în situații de viață și moarte. Comunicarea fiind mai dificilă, însemna că medicii aveau misiunea mai grea? 

Sigur că da. Să știi că medicii trebuiau să fie foarte bine pregătiți ca să prindă momentul de a salva. Era greu și pentru că, de exemplu, seringile nu erau de unică folosință. Mănușile se scoteau, se spălau, se sterilizau și le purtai a doua oară. 

Deci medicii de azi au o viață mai ușoară?

E mai dinamică. Pe vremuri se făceau operații fără anestezist, adică cine opera făcea și anestezia. Nu era chiar așa ușor. Acum poți să operezi liniștit, pentru că lângă tine e unul care se ocupă și e pregătit pentru anestezie. 

Cum vi se pare că se prezintă astăzi sistemul medical covăsnean?

E un progres. Înainte, toate diagnosticele se făceau pe simț clinic, după semne, după unghii, culoarea feței, a limbii, palpare abdominală, ascultare cu stetoscop. Acum se face cu un computer tomograf și se pune diagnostic. Analizele se fac mai repede. Acum mergi țintit. Atunci, dacă erai bun, mergeai într-o zonă mai mare. 

La nivelul județului Covasna, ce credeți că mai trebuie făcut acum ca să se dezvolte în continuare sistemul medical?

Nu sunt multe de făcut. Spitalul este foarte bine dotat, e curat, e reparat nou, e foarte bine dotat cu personal. Ici pe colo mai trebuie câteva specialități, dar pe vremea când am început noi urgența și salvarea, Internele aveau trei medici și aproape același număr de paturi. Acum au vreo 12 medici. Plus că s-au împărțit pe specialități. 

„Tot mereu trebuie să faci ca evreul: copilul meu e cel mai deștept”

În prezent, le-ați recomanda covăsnenilor să apeleze la serviciile medicale de aici?  Că știți că există gândul de a pleca în altă parte. 

Totul depinde de reclamă. Tot mereu trebuie să faci ca evreul: copilul meu e cel mai deștept. Sunt medici foarte buni. Dar sunt lucruri care se fac aici și nu știe populația. Plus că oamenii așa sunt ei făcuți, că în altă parte e tot mai bine. Spitalul este și curat și mare și are de toate și văd că acum vor să mai dezvolte. 

Înțeleg că pensia v-o petreceți lucrând în continuare. 

Da, la Partisa, unde se dau examene medicale pentru șoferi. După atâta neurologie, când îmi intră un om în sală, deja știu dacă îi dau sau nu carnet. Dacă e bolnav, nu dau pentru nimic în lume. 

Pensie de 600 de lei după aproape 40 de ani de medicină 

Ce vă ține așa activ?

Nu e un efort mare și în plus, mai stai de vorbă cu un om, mai discuți. Și de ce să nu spun: pensiile au fost mici. Am ieșit cu o pensie de 600 de lei, în 2006. Acum au mai crescut, dar nu ne strică un bănuț în plus în casă. Altfel, mă țin în putere speranța și mișcarea. Noi călătorim mult. În fiecare an trebuie să văd ceva.  

Ce planuri aveți pentru 2020? Unde vreți să călătoriți?

În primul rând ne dorim sănătate și primul plan important al nostru este în 6. 06.2020. Se căsătorește nepoata noastră. 

Dacă ați întoarce timpul și ați putea fi din nou la început, în urmă cu 50 de ani, ce ați face diferit? 

De bază, nu aș schimba nimic. Dar poate, cu mintea de acum, aș face puțin altfel. Eram tânăr și aveam capacitate de efort mare. Pentru mine nu conta că nu am dormit o noapte, cât eram de gardă. A doua zi o luam de la început. Că așa era înainte: erai de gardă și continuai până la prânz. Acum ești de gardă și dimineața pleci acasă. Ceea ce e lucru mare. 

În final, care e mesajul principal pe care ați vrea să îl transmiteți covăsnenilor acum când se împlinesc 50 de ani de la înființarea Serviciului de Ambulanță?

Toate au fost făcute în folosul lor, al oamenilor. Altfel, nici nu mă gândeam.