Interviu cu Andrea Gavriliu, coregraf și regizor 

Festivalul Național D-Butan-T a adus în această săptămână la Sfântu Gheorghe o mulțime de specialiști în coregrafie, transformând reședința județului Covasna într-o capitală de necontestat a dansului. Evenimentul a fost un prilej pentru talentata coregrafă și regizoare Andrea Gavriliu să se întoarcă acasă. Și nu a venit „cu mâna goală”, ci cu un workshop pentru pasionații de dans, dar și cu cel mai nou spectacol produs și jucat de ea, Cataclisma. Acesta din urmă a fost un cadou pe care tânăra artistă l-a făcut covăsnenilor luni, la Studio Haromszék. Am profitat de ocazie și după eveniment am rugat-o pe Andrea să ne mai povestească despre viața și cariera ei, mai ales că recent și-a adăugat la portofoliul și așa impresionant, un nou premiu UNITER, pentru mișcare scenică. Rezultatul discuției noastre este interviul care urmează. 

Cum a fost să prezinți la Sfântu Gheorghe, acasă, acest spectacol, Cataclisma?

Întotdeauna, când am venit cu spectacole la Sfântu Gheorghe, a fost ceva special pentru că e orașul meu natal. Dar, acum a fost și mai special pentru că există în spectacol, la un moment dat, o proiecție - nu știu cât de clară pentru că e un VHS din 96 - în care sunt eu, dansând. Aveam 11 ani. Acel dans a fost primul meu solo, de pe vremea când urmam cursuri de balet. Era pe scena Teatrului Tamási Áron/ Andrei Mureșanu – la momentul acela. Așa că totul are foarte mare legătură. Nu știu cât s-a înțeles - mama sigur a înțeles - dar cred că de data asta, spre deosebire de alte reprezentații cu „Cataclisma”, în momentul acela am fost un pic și mai sensibilă. 

Unde ai mai dus acest spectacol?

Deocamdată l-am jucat doar în București. E relativ proaspăt. A avut premiera la finalul lunii iulie. De atunci l-am jucat doar în București la „unteatru” și în cadrul Festivalului „Undercloud” la MȚR, unde am și luat premiul Undercloud.  

Suntem într-adevăr norocoși că am putut să urmărim aici acest spectacol.

E prima deplasare în afara Bucureștiului cu spectacolul. 

Cum ți de pare ideea acestui festival, D-Butan-T și mai ales tema de anul acesta, „debut în coregrafie”?

În mod evident, sunt mai mult decât încântată. În primul rând, conceptul mi se pare foarte bun și anume că, nu mai e atenția doar pe actori sau doar pe regizor, ci și pe celelalte compartimente ale teatrului, care sunt la fel de importante: scenografia, coregrafia. Am văzut că, din ce în ce mai mult în ziua de azi, regizorii aleg să lucreze cu coregrafi, lucru pe care îl fac și eu tocmai pentru că au componente nu neapărat coregrafice, cât de fizicalitate în spectacolele lor. Astfel, cred că e excelentă ideea prin faptul că începe să se sublinieze lucrul acesta. În al doilea rând, pentru că începe să-i ambiționeze pe tinerii coregrafi să se arate și mai mult, cu și mai mult curaj. Pentru că am putea fi mult mai mulți. 

Cât e de importantă coregrafia într-un spectacol de teatru? 

Depinde de spectacol, bineînțeles. Eu sunt, evident, subiectivă în situația aceasta pentru că în mare parte, la spectacolele la care semnez coregrafia, de obicei, știu că am foarte mult de lucru. Adică, „șed de-a dreapta” regizorului și aportul meu e foarte important. Repet, nu la toate spectacolele e neapărat dans sau momente de dans, ci uneori spectacolele sunt în așa fel gândite, încât corporalitatea să fie foarte bine pusă în evidență. Un exemplu foarte valabil și recent pentru Sfântu Gheorghe este spectacolul „Dragonul de Aur”, pe care l-am văzut duminică. Acesta este un exemplu în care corporalitatea este esențială. Și mai sunt astfel de exemple. Pentru mine e foarte importantă și vreau să rămână importantă, să însemne mai mult decât „un dănsuleț”, la un moment dat, într-un spectacol. 

Care e mesajul principal al spectacolului Cataclisma și ce ai vrea tu să înțeleagă publicul? 

Nu știu dacă l-aș putea numi mesaj. Mi-e un pic, nu neapărat teamă de acest cuvânt, cât mi se pare redundant. Toată tema aceasta a manipulării la nivel înalt - politic, religios și așa mai departe - o vedem oricum zi de zi, de milioane de ori pe Facebook. Toată lumea trage semnale de alarmă, emite mesaje că nu e ok ce se întâmplă, dar în același timp, dacă ne punem problema „ce facem în afară de a scrie pe Facebook?”, s-ar putea să nu avem prea multe răspunsuri. Ceea ce e și cazul meu. Eu m-am decis să nu postez pe Facebook, ci să fac un spectacol despre asta. Și, dacă reușesc să subliniez niște aspecte care, la urma urmei, sunt absurde, și teme care stârnesc conflicte foarte grave la nivel global din motive absurde, cred că mi-am îndeplinit misiunea. Dar, în același timp, sunt conștientă de cât de redus este publicul căruia mă adresez. Mă zbat să popularizez tipul ăsta de spectacol - să-l numim „teatru fizic”, deși are un accent experimental, pe undeva - tocmai ca să se obișnuiască publicul și cu un alt tip de impuls, nu doar entertainment sau dramă și lacrimi. Să fie emoționat și atins un pic și la modul: „râd, dar nu e râsul meu”. 

Câte ore de muncă stau în spatele unui astfel de spectacol? 

E foarte multă muncă. Depinde de la proiect, la proiect. În „Cataclisma” am abordat un alt tip de proces de lucru. Adică, dacă în mod obișnuit, încep un spectacol și am o lună la dispoziție în care lucrez zi de zi, cu „Cataclisma” mi-am permis un alt proces de lucru, tocmai pentru că e realizat la un teatru independent. L-am făcut pe parcursul verii și am lucrat intens o săptămână. Bineînțeles, înainte de asta, am gândit conceptul și scenariul și am adunat materialele audio, după care mi-am permis să îmi iau pauză de o săptămână să merg la un workshop, să îmi limpezesc gândurile, să mă întorc, să privesc ceea ce lucrasem înainte un pic din alt unghi, să reiau, să mai șlefuiesc. Adică, mi-am dat mai multă libertate. Chiar dacă am construit relativ repede spectacolul, a durat mult antrenamentul fizic pentru că e foarte solicitant și nu am cum să fac repaos două-trei zile după care să vin să „trag o Cataclismă”. E clar că am nevoie de pregătire pentru anduranță. 

Dar în Cataclisma ai și momente de improvizație sau totul, fiecare pas, e gândit dinainte?

E „jumi-juma”. Sunt momente care sunt foarte matematic construite și sunt câteva, la așa -numita improvizație, dar nu sunt total improvizate pentru că există o structură foarte clară. Am punctele A, B, C, D prin care știu că trebuie să ajung, dar la mijloc, între A și B, îmi acord libertate, tocmai ca să existe un tip de prospețime cu fiecare reprezentație. Asta mi-e util mie, ca performer, pentru că spectatorul oricum nu știe și nu-l interesează dacă e construit sau nu. Dar, pentru mine contează să știu că am o anumită libertate. Asta în contextul în care până acum, tot ce făceam era hiper-matematic și mi-am dat seama că, de la o reprezentație la alta, îmi scade entuziasmul din cauză că nu mai am parte de surpriză. De aceea am decis ca în „Cataclisma” să fac un pic altfel decât am făcut de obicei. 

Recent ți-ai mai adjudecat un premiu UNITER pentru mișcare scenică. Ce reprezintă pentru tine, în general, aceste premii? 

Bineînțeles că mă fac să mă simt bine și e și acesta un tip de apreciere din partea celorlalți vis-a-vis de munca mea. E foarte important acest tip de apreciere din când în când. În același timp, premiile vin și pleacă, adică azi îl primești, toată lumea te aplaudă, te felicită, dar mâine a uitat și tu trebuie „să tragi” în continuare. Mai mult decât atât, un premiu important uneori vine la pachet și cu un fel de așteptări. E evident că, dacă ai atins un anumit nivel, există acest tip de presiune, care te obligă să nu cobori sub el. Și, în mod normal, ar trebui să avem tipul acesta de conștiință și fără să primim un premiu, dar... oameni suntem. 

Care e premiul care te-a bucurat în toată cariera de până acum? De care ești cea mai mândră?

Aș fi ipocrită să zic toate. Uneori, când sunt mai demoralizată, sau am o zi mai proastă, sau o părere mai proastă despre mine, în momentul în care îmi aduc aminte că am două premii UNITER pentru mișcare scenică, mai crește un pic stima de sine. Dar uneori nici gândul ăsta nu ajută.

Ce urmează pentru tine din punct de vedere al carierei? La ce proiecte lucrezi și unde te va putea vedea publicul, fie din Sfântu Gheorghe sau din țară? 

 O să joc în continuare „Cataclisma” la „unteatru”, în București. Chiar îl am săptămâna viitoare, joi. După care mă voi duce la Cluj, unde voi începe lucrul la un spectacol. Hai să îl numim „teatru fizic”, dar mi-e greu să îl categorisesc din moment ce nu m-am apucat de el, chiar dacă, bineînțeles, am în minte un plan clar. Voi lucra cu actorii teatrului și se va numi „Singur printre mârlani”. E un scenariu inspirat după un volum foarte haios de poezii cu acest titlu, scris de Florin Bican și am de gând să fac ceva - cum le place bucureștenilor să zică - o „caterincă”... Sau o „panaramă”. (râde) Să vedem dacă va și ieși. 

Revenind la Sfântu Gheorghe, care este sfatul tău pentru tinerii coregrafi participanți la festivalul D-Butan-T? 

Întâmplător, pe mulți dintre ei îi și cunosc din București. Sunt tineri absolvenți de la coregrafie, UNATC. Cu unii chiar am lucrat și sunt tineri foarte, foarte talentați. Dacă ar fi să fiu un pic sinceră, mai „politically-incorrect-sinceră”, eu le-aș zice să încerce „pe-afară”. Da, pentru că „afară” se acordă mult mai multă importanță dansului. La noi, când lumea aude de dans, mai ales de dans contemporan, are niște prejudecăți. Dar, dacă nu vor să iasă din țară , atunci trebuie să lupte pentru reputația dansului și să lupte printr-un tip de muncă liberă, de calitate și s-o facă exact cum simt ei. 

Adică și tu te pregătești să pleci?

Eu lupt aici pentru că am o vârstă un pic mai înaintată pentru dans. Dar, nu pot să zic nici că „au intrat zilele în sac” pentru mine, doar că eu am prins „rădăcini” aici. Asta nu înseamnă că nu mă zbat în continuare, nu aplic la festivaluri afară, sau că nu sunt foarte deschisă la ideea aceasta. Numai că, nu știu dacă aș mai fi în stare să o iau „de la zero” cu viața în altă țară. Probabil că nu. Dar așa zic acum. Nu se știe...

Sursă foto: Facebook/ Marius Mihail Ghita, Adi Bulboacă, Dani Ioniță, Amedeia Vitega, Simion Buia.