INTERVIU 11 iulie 2022

„Eu nu pot să spun acum că războiul e real pentru că am văzut eu un rus bombardând Ucraina”

de Mirela Cara Dragu | 1341 vizualizări

– David Leonard Bularca, ziarist covăsnean întors recent din Ucraina

Originar din Întorsura Buzăului, David Leonard Bularca, redactor al echipei Observatorul de Covasna / covasnamedia.ro, este în prezent student la Facultatea de Jurnalism a Universității București, dar și colaborator al redacției „Gen, știri”, o publicație online care își propune să aducă știrile în atenția tinerilor. 

Împreună cu alți trei colegi de la „Gen, știri”, colegul nostru David a mers în Ucraina, cu scopul de a documenta poveștile de viață ale oamenilor care astăzi trăiesc în plin război. „Ideea plecării a fost aceea că s-au scurs deja patru luni de la izbucnirea războiului din Ucraina și oamenii par să-și fi pierdut interesul față de tot ce se petrece în țara vecină, deși lucrurile sunt la fel ca la început, când toți citeam înfrigurați și așteptam noi detalii și declarații”, mărturisește David, precizând că au mers în Isaccea, însă el și o altă colegă au luat bacul și s-au dus până în Ucraina ca să vadă realitatea dură a războiului mai de aproape. 

Curioși să aflăm detalii despre situația din Ucraina, l-am intervievat pentru a afla cât mai multe lucruri din ce se petrece dincolo de granița de nord a României. 

M.C.D.: Ai avut curajul să mergi într-o țară asaltată zilnic de bombardamente, ceea ce este un act îndrăzneț, chiar dacă nu te-ai dus neapărat pe câmpul de luptă. Ai spus că tu și una din colegele tale ați intrat în Ucraina cu scopul de a vorbi cu oamenii de acolo și de a afla direct de la ei cum stau lucrurile. Te-aș întreba mai întâi cum te-ai descurcat cu limba, ați plecat și cu un traducător?

D.L.B.: Aș vrea să fac o precizare, anume că sunt ucraineni și la graniță, în România. Noi am găsit un voluntar de vreo 65 de ani, ucrainean de etnie română, care a preferat să rămână la graniță ca să îi ajute cu traduceri, cu relația cu autoritățile și cu ce mai poate pe cei care mai au nevoie. El era dintr-un sat mai apropiat de granița cu România și stătea acolo de la începutul războiului. M-a impresionat că, atunci când l-am întrebat de ce a rămas și nu a plecat mai departe, a spus că dacă nu el și oamenii care sunt aproape de graniță, atunci cine? Deci cu el am vorbit română. Și, oricum, cei care stau aproape de granița cu România mai știu ceva română, deci am vorbit mai mult în română. 

M.C.D.: Legat de acest domn voluntar aș vrea să te întreb, mai are ce face acolo, mai vin refugiați în România sau s-a oprit deja valul?

D.L.B.: În continuare e un oarece flux acolo, dar nu mai e cum era la început. Este acolo în Isaccea și o Biserică Baptistă, care a rămas singurul centru în care refugiații pot înnopta o noapte, două, cât au nevoie. Pe cei de acolo i-am întrebat și noi care este situația și ne-au spus că sunt zile în care nu vine nimeni și zile în care vin două, trei persoane, dar și zile în care au venit în jur de 17 persoane care aveau nevoie de ajutor. Deci fluxul nu mai e atât de mare. Mulți ucraineni care au plecat la începutul războiului au ales să se întoarcă în țară, pentru că le e dor de casă sau și-au dat seama că vor să ajute. 

M.C.D.: Unde se întorc acești oameni, în orașele din care au plecat sau în orașele mai ferite?

D.L.B.: Mulți s-au întors în alte zone pentru că au avut casele bombardate, dar s-au întors că li s-au terminat banii sau și-au dat seama că nu pot continua în altă țară. Cam toți cei pe care i-am întâlnit transmiteau ideea asta că avem nevoie să fim uniți și să rămânem împreună în povestea asta. Voluntarele cu care am stat de vorbă ne spuneau că cei care au rămas până acum sunt îndeosebi familii sau mame care n-au putut să își lase băieții la război și să plece. Cei care se întorc automat nu vor mai putea părăsi teritoriul Ucrainei dacă sunt bărbați cu vârste între 18 și 60 de ani. 

M.C.D.: Și cum decurge viața acolo? Ce fac oamenii o zi întreagă? Mai merg la muncă? Mai funcționează instituțiile, școlile? Eu mereu mă întreb cum mai decurge viața într-o țară în care capitala este sub asediu. 

D.L.B.: Am stat pe tema asta de vorbă cu un anume Victor, care lucra la graniță în Ucraina. El ne spunea ceva ce m-a șocat oarecum, anume că în orașele sau în satele în care războiul nu a ajuns propriu-zis, oamenii își continuă viața liniștiți, oarecum, și simt efectele războiului din creșterea absurdă a prețurilor. Ne spuneau și voluntarele de la graniță că s-a dublat prețul la roșii, de exemplu, deși acum este sezonul roșiilor, și este dificil pentru ei să țină pasul. Deci, în zonele astea unde e totul mai liniștit și nu a ajuns războiul, oamenii trăiesc relativ normal. Nu am întrebat la ce distanță de granița cu noi începe zona de bombardamente, dar în satele de lângă granița cu România, lucrurile sunt mai calme. În orice caz, toți cei cu care am vorbit ne-au spus că, dacă ar fi după ei, ar vrea ca totul să se oprească acum. Nu peste o oră, nu mâine, nu poimâine, ci acum. O voluntară cu care am vorbit chiar zicea că își dorește ca măcar până în toamnă, când începe școala, să se termine. Ei fac cursuri online, din câte am înțeles, de când a început războiul, și așa cred că se va continua și din toamnă, pentru că nu prea e sigur să chemi copiii la școală. 

M.C.D.: Dar dacă bărbații sunt în armată, ceea ce înseamnă că multe locuri au rămas vacante, cine mai predă? Cine mai desfășoară activitățile din instituții?

D.L.B.: Bărbații au fost luați în armată, dar asta nu înseamnă că toți merg pe front. Sunt bărbați care se ocupă de aprovizionare sau alte asemenea responsabilități. Nu toți sunt pe front. Și cred că cei care au poziții cheie, cum sunt cele de la școli, au mai degrabă un rol administrativ. 

M.C.D.: Ai simțit panică și disperare când ai stat de vorbă cu oamenii?

D.L.B.: Da, atunci când i-am întrebat ce ar vrea să le transmită oamenilor din România, li se umezeau instant ochii și mi-au spus că nu vor să fie uitați, dar și atunci când mi-au zis că se simt în siguranță doar pentru că sunt aproape de România, unde șansele să se ajungă cu bombardamentele sunt reduse, pentru că se află în apropierea unui stat membru NATO. Svetlana, una dintre voluntare, a formulat cam așa: „În momentul în care noi aici vom fi bombardați, nu o să mai fim în siguranță nicăieri”. 

M.C.D.: Înțeleg că toată această experiență a fost una plină de emoție. Ce te-a impresionat însă în mod deosebit?

D.L.B.: Cel mai emoționant moment a fost acela în care vorbeam cu voluntarele de la graniță, care mi-au spus două povești care m-au marcat. Una dintre ele mi-a spus că fetița ei de 6 ani o întreabă aproape zilnic când se va termina războiul și ea nu știe ce să-i răspundă. Îmi spunea că, spre deosebire de alte generații, copiii de azi știu politică. Știu cine este Putin, ce face Putin, știu cine e Zelenski, ce face, din ce partid este și când a ajuns la putere, lucruri pe care, de regulă, copiii nu le știu pe timp de pace. Cealaltă voluntară, care m-a impresionat cu povestea ei, mi-a spus că încearcă să se mențină cât mai ocupată pe timpul zilei ca să uite că soțul ei este în zona Harkov, unde știm că e o zonă intens bombardată. Seara vorbește cu el pe internet și se bucură că e încă în viață. 

M.C.D.: La noi, lumea a tot generat fel și fel de zvonuri despre acest război. Unul dintre ele este acela că războiul din Ucraina este ireal, că e o invenție, o făcătură, că ucrainenii se bombardează singuri și alte asemenea teorii conspiraționiste. După ce ai fost acolo, poți confirma că războiul este real și dacă da, ce argumente ai în acest sens?

D.L.B.: Eu nu pot să spun acum că războiul e real pentru că am văzut eu un rus bombardând Ucraina, dar când eram la Victor, cel despre care am zis că lucra la graniță, în timp ce discutam cu el, a primit un videoclip pe WhatsApp, de la soldați care erau în regiunea Harkov, cu blocuri și case distruse, din care mai rămăsese doar o imagine dezolantă. Și faptul în sine că am vorbit cu niște oameni care ne-au spus că ar vrea să se termine acum și că ne roagă să nu îi uităm îmi confirmă că războiul e real. Lumea poate să spună că e o conspirație, toată lumea e liberă să facă asta, dar mi se pare absurd. Chiar eu am întâlnit o polițistă româncă de la graniță care ne-a întrebat că ce povești am documentat noi despre război, că ucrainenii pleacă în vacanțe. 

M.C.D.: Dar cum să plece în vacanțe dacă bărbații nu pot părăsi țara?

D.L.B.: Nu vreau să fiu ipocrit. Am văzut pe bac, la întoarcere în țară, niște mașini scumpe, care arătau bine. Poate unii ucraineni chiar merg în vacanțe. Nu erau bărbați. Erau femei cu copii și câini. Dar eu mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă România ar intra în război și ar sta cineva la graniță să se uite la câte mașini luxoase ies din țară. La urma urmelor, în orice țară există oameni care o duc foarte bine și probabil că da, unii se duc în vacanțe, dar asta nu înseamnă că drama omului de rând nu există sau că războiul nu există. Eu, dacă eu aș fi în situația lor, cu război de patru luni, cel mai probabil nu aș simți să plec în vacanță, dar, până la urmă, pentru ei cred că e și o formă de a evada cumva. Dacă noi ne-am săturat de război, îți dai seama cum sunt ei. Dar e limpede că sunt oameni în Ucraina care simt războiul din plin, cu morți, răniți, creșterea prețurilor, nesiguranță și așa mai departe. Chiar și cei care s-au mutat în zone mai sigure și-au lăsat totuși în urmă viața pe care o duceau în localitățile în care trăiau și caută o formă de a merge mai departe într-un loc complet nou, ceea ce nu e chiar ușor. 

M.C.D.: Ai simțit frică pe parcursul acestei „aventuri”?

D.L.B.: Da, mi-a fost frică. Mi-a fost însă mai frică atunci când am plecat de acasă decât când am ajuns acolo. A fost și o decizie pe care am luat-o în scurt, de azi pe mâine. Am acceptat să plec pentru că m-am gândit la ce scop am eu ca jurnalist. Scopul meu e să mă documentez și să informez oamenii și, chiar dacă mi-e frică, trebuie să merg. Dar știam totuși că nu o să ajung pe front și că am o oarecare siguranță. Mamei nici nu i-am spus că plec, pentru că nu am vrut să o sperii. I-am spus doar surorii mele, care și ea a fost destul de îngrijorată când a auzit unde merg. Când am luat bacul spre Ucraina, am avut o strângere de inimă și a fost o imagine de impact când ne-am apropiat de Ucraina și am văzut două fete în armată, care, pe lângă pistolul obișnuit, aveau și niște puști asupra lor cu care se plimbau pe acolo. Atunci creierul mi-a spus: „Măi, tu realizezi unde te duci?”. Dar când eram acolo, nu mi-a mai fost frică. 

M.C.D.: Cu ce concluzii te-ai întors? 

D.L.B.: M-am gândit foarte mult la concluzii. Știu că ne-am săturat de știri despre Ucraina și că nu mai vrem să acordăm timp și energie pentru acest subiect, dar prima mea concluzie este că avem obligația să nu îi uităm pe acești oameni. Ar trebui să rămânem conectați cu ce se întâmplă acolo și să rămânem deschiși să îi ajutăm. Ei acum primesc ajutoare de la fel și fel de structuri externe, de la arme, la haine și mâncare, dar tot trebuie să rămânem conectați. A doua concluzie ar fi că oamenii de acolo au așa, o simplitate datorită căreia eu am putut să stau de vorbă cu ei. Când am plecat de acasă, chiar m-am gândit că oare cine o să stea de vorbă cu mine și cum ar fi pentru mine să fiu prins în război și să vină cineva să îmi pună întrebări, când eu abia reușesc să trăiesc de pe o zi pe alta. Dar faptul că ei ne-au dat atâtea detalii îmi arată mie că ei își doresc enorm să nu îi uităm și să le fim alături. O poveste interesantă pe care mi-a mai spus-o una dintre cele două voluntare despre care am vorbit a fost aceea că fetița ei nu mai vrea să audă de ruble, că sunt bani rusești. Deci este limpede că, pentru generațiile care vin, percepția față de Rusia va fi una negativă, poate chiar plină de ură, după tot ce se petrece astăzi acolo.

Distribuie articolul:  
|

INTERVIU

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.