Elena Rotaru Sunt multe aspecte ce nu-mi plac la semenii mei pe stradă. Unele specifice femeilor, altele bărbaților, dar unul din puținele lucruri comune care-mi displac, mai mult decât pot descrie în aceste cuvinte, este spartul de semințe pe stradă/parcuri/locuri publice. Și nu vorbesc neapărat de acel aspect inestetic (până la urmă fiecare arată și se comportă cum vrea), vorbesc de ceea ce îi afectează pe ceilalți.

Sunt multe aspecte ce nu-mi plac la semenii mei pe stradă. Unele specifice femeilor, altele bărbaților, dar unul din puținele lucruri comune care-mi displac, mai mult decât pot descrie în aceste cuvinte, este spartul de semințe pe stradă/parcuri/locuri publice.

Și nu vorbesc neapărat de acel aspect inestetic (până la urmă fiecare arată și se comportă cum vrea), vorbesc de ceea ce îi afectează pe ceilalți. Iar pe mine mă afectează al naibii de tare să văd cum un cineva, oricine, îmi murdărește strada pe care calc, parcul în care mă plimb, aleea pe care aș vrea să zâmbesc.

Datorită acestui produs alimentar s-a dus naibii și ideea de romantism, de întâlnire cu țineri de mână. Păi cum să mai fie romantic și cum să mai ții de mână dacă într-una ai punga și cu alta extragi semințele din ea?

Eu – într-un parc minunat, el – sprijinit de stâlpul unui leagăn spărgând semințe. Eu – la plimbare, el – la muncă de pază în parcul cu pricina. Și cum mai arăta el de chipeș îmbrăcat cu uniforma albastră, cu baston la cingătoare și cu spray paralizant la piept?! – Ca în povești mi se părea acolo înconjurat de atâta verde, de atâția copii și în mijlocul unui cerc alb dat de cojile de la sâmburi. De vis!

Ca o femeie modernă ce sunt, mi-am făcut curaj și l-am abordat. M-a privit uimit când l-am întrebat dacă preferă în timpul programului și altceva în afară de semințe. Mi-a răspuns neimpresionat că îi mai plac floricelele de porumb. Am revenit după câteva minute cu propunerea de a face schimb: floricelele mele în schimbul semințelor sale. Și-a strâns bine punga și a băgat-o în buzunar precizând că le păstrează, dar că o să le mănânce doar (!?) în drum spre casă.

Țineți minte cum în 1990 la Campionatul Mondial de Fotbal din Italia s-a lansat moda valurilor umane? Superbă imagine!

Acum ceva timp, înainte de a se interzice mâncatul de semințe pe stadioane, am răspuns unei invitații de a merge la un derby, Steaua-Rapid. Cu bilet în galeria Stelei (long story, poate revin într-o zi asupra ei), vedeam perfect spectatorii de pe ambele părți ale terenului. Undeva după fluierul arbitrului mi-am luat ochii de la teren și am privit în tribune. O masă de oameni mâncau semințe, în sincron. Imaginați-vă mii de oameni care în același timp, parcă, duc mâna la gură și apoi fac o mișcare în față a capului pentru a scuipa cojile. Ce păcat că nu s-a făcut liniște preț de câteva clipe, sunt convinsă că înfățișarea valurilor umane care spărgeau semințe ar fi fost însoțită de un sunet specific. Urâtă imagine!

În parc, tinere mame, cu bebeluși în cărucior, s-au adunat la o șuetă despre copii, nașteri și viitor. Cu o mână mai mișcă obiectul pe patru roți și cu cealaltă mai sparg o sămânță. Mă opresc și aș vrea să le spun ceva, dar mă tem că n-ar înțelege.

Știu că generalizez și mai știu că nu-mi stă în obicei să îmi cataloghez propriul popor, dar voi face o excepție pe care mi-o asum cu tristețe: da, suntem un popor de spărgători de semințe, de oameni care n-au învățat să dea ceva înapoi naturii pentru minunăția ei.

Aștept cu nerăbdare o hotărâre a unui consiliu local, măcar, care să interzică intrarea în parcuri cu semințe, aștept ca, din loc în loc, să găsesc panouri înfipte în pământ care să arate o sămânță barată de o dungă roșie care să le oprească nesimțirea unora de pe buze. Aștept!