Elena Rotaru De când mă știu am fost stelistă (parcă aud sunetul pietrelor aruncate și inimile admiratorilor sfâșiate de dezamăgire), motiv pentru care o invitație la un meci pe Ghencea nu putea fi de refuzat. Noi, cele trei temerare, dintre care două steliste și una rapidistă, ne-am înființat la porțile stadionului pe care urma să se desfășoare un așa zis derby între Steaua și echipa Rapid, cu jumătate de oră înainte de începere (că așa auzisem noi că se face).

De când mă știu am fost stelistă (parcă aud sunetul pietrelor aruncate și inimile admiratorilor sfâșiate de dezamăgire), motiv pentru care o invitație la un meci pe Ghencea nu putea fi de refuzat.

Noi, cele trei temerare, dintre care două steliste și una rapidistă, ne-am înființat la porțile stadionului pe care urma să se desfășoare un așa zis derby între Steaua și echipa Rapid, cu jumătate de oră înainte de începere (că așa auzisem noi că se face). Cum semințe nu serveam, ne-am aprovizionat cu suc și dulciuri de parcă ne pregăteam de o seară de film. Naive creaturi!

Fără să avem detalii despre locurile înscrise pe bilete, care fuseseră procurate de o a patra cunoștință, am cerut ajutorul unui domn în uniformă care ne-a direcționat înspre una dintre intrări. Inițial n-am înțeles de ce în acest loc numărul persoanelor responsabile cu verificarea buzunarelor era dublu, aveam să aflu imediat ce am ajuns la rând.

Două doamne îmbrăcate în uniforme frumos călcate au început să mă buzunărească, să-mi ceară să scot brichete, monede sau orice altceva periculos și să le arunc pe jos. Cum de brichetă nu era cazul, am renunțat la monede și la sticla de răcoritoare și am urcat scările spre locul meu. Ajunsă acolo, șocul a fost unul care nu încape în toate cuvintele de aici: locurile noastre erau în spatelei unei porți, mai exact în... galeria Stelei. Pe o rază de sute de scaune nu mai zăream țipenie de femeie.

Cu stres maxim ne-am ocupat frumos spațiile de ședere și am așteptat liniștite fluierul de începere. Mă pregăteam pentru o experiență faină, dar cum era prea simplu să se întâmple așa, imediat ce jucătorii rapidiști au atins spațiul verde de joc întreg stadionul, și nu exagerez, a început să le scandeze numele pe care l-au completat cu un prenume comun: ”m..e”.

Ok, începe interesant, mi-am spus, dar cât de rău poate să fie?

Dacă la început am fost încercată de un stres pe motiv de singure dame din perimetrul păzit cu strășnicie de jandarmi, m-am lămurit repede că asta trebuia să fie ultima mea preocupare, nimeni, dar nimeni, nu ne-a observat prezența acolo. Toți masculii erau prezenţi din alte motive, nu avea nimeni timp de pierdut cu priviri în altă parte decât pe teren. Putea fi frustrant, n-a fost.

Galeria a început să cânte și recunosc faptul că a fost o senzație magică de se ridicau toate cele pe tine, dar nici asta n-a ținut mult. Jocul prost de pe teren, de ambele părți, a dezlănțuit puzderia de oameni.

În timp ce în spatele celeilalte porți, rapidiștii erau preocupați cu escaladarea plaselor ce îi înconjurau, restul stadionului a început să cânte așa: Rapid CFR, 10 ani ai stat în B ș-acum ai ajuns în A să sugi p..a lu’ Steaua. Tam, tam! (Completarea din ultima parte îmi aparține și cer iertare pudibonzilor, dar deși sunt o persoană care nu folosește aproape niciodată cuvinte care au conținut obscen acest slogan mi s-a întipărit atât de tare în minte încât trebuia să-l împărtășesc cu cineva).

Din acel moment s-a dus naibii tot ce puteam spera să fie plăcut pe stadion, experiența mea se îndrepta cu pași repezi spre un deznodământ aiurea.

La 20 de minute de la începutul partidei, când ne mai obișnuisem și noi cu zgomotul, înjurăturile și slalomul cu privirea printre trupurile din fața noastră urcate cu picioarele pe scaune, s-a întunecat totul deasupra și în jur, galeria a desfășurat un banner de dimensiuni impresionante peste capetele și simțurile doamnelor aflate într-aiurea acolo. Un banner care nu numai că ne-a obturat orice vedere către teren sau alte locuri de pe stadion, dar care și mirosea înfiorător.

Frustrarea mea, păstrată peste timp, este că nici acum n-am habar ce stătea scris pe pânza aceea imensă ce ne-a acoperit capetele până la finalul primei reprize.

În partea a doua a meciului am avut două preocupări maxime: să privesc cum se pot sparge semințe în sincron (de-a dreptul fascinant) și să stau cu ochii pe ceas.

Inspirate, am plecat cu 15 minute înainte de fluierul final, după încheierea meciului a avut loc o bătaie soră cu moartea între cele două galerii. Nici motivul acestei acțiuni n-am reușit să-l aflu, scorul a fost zero la zero și ambele echipe jucaseră lamentabil.

Dacă voi mai merge vreodată la un meci? Da, dar doar când Steaua va începe să joace și fotbal, când echipa națională a României va mai merita să participe la vreun campionat internațional și când am să cumpăr singură bilete departe de orice poartă.

P.S. Slavă Domnului că nu m-am dus acolo la agățat și nici la urmărit o partidă de fotbal bun, aș fi plecat tare dezamăgită.