OPINII 4 octombrie 2020

Rânduri din timpul pandemiei: Pandemia, „boule de neige” către aprecierea lucrurilor simple

de Iulia Drăghici - Taraș | 1103 vizualizări

Viaţa înainte de pandemie era faină de tot pentru mine. Eram una dintre ciudaţii ăia cărora chiar le plăcea să meargă la lucru. Jobul în sine era şi încă e super: marketing specialist la o multinaţională, ce-mi permitea să călătoresc prin Europa şi să învăţ mereu lucruri noi. Puteam să lucrez de oriunde, dar preferam să merg la birou, fiindcă nu era doar un loc de muncă, ci spaţiul unde puteam să împărtăşesc noutăţile, glumele cu colegii şi de unde să-mi iau energie să lucrez. Naveta casă - birou e pentru mulţi o corvoadă. Pentru mine fiecare drum cu busul era o aventură: puteam evada prin citit în alte lumi şi locuri; sau mă mai întâlneam cu oameni cunoscuţi şi povesteam vrute şi nevrute.

Aveam şi „super-puterea” de a mă detaşa complet de toate probleme de la muncă. De cum plecam de la birou, îmi începea viaţa socială: nu era seară în care să nu ies la o bere cu prietenii sau poate la un concert fain metal.

Rămăsesem şi single relativ recent. Eliberată după o relaţie lungă de 4 ani, în care nu m-am simţit apreciată, eram gata de experienţe noi. M-am reconectat cu un tip după 8 ani. Nu ţineam minte multe despre el, numai că îmi plăcea felul lui de a fi: liber, sociabil, mereu cu zâmbetul pe buze şi foarte sexy. L-am regăsit la fel de atractiv, dar mai matur, pus pe fapte mari. Am petrecut multe ore pe Facebook vorbind despre idei, pasiuni, ţeluri în viaţă, eşecuri, teorii ale conspiraţiei şi schimbând glumiţe cu mesaje ascunse.

Apoi, din martie, totul s-a schimbat. Mi-am dat seama că nu mă împac foarte bine cu lucrul de acasă. Munca în sine a rămas la fel şi, slavă Domnului, cu multe proiecte încă de realizat, dar îmi lipsesc discuţiile la cafea cu colegii şi naveta birou - casă. Cum s-au închis toate localurile, nu mai aveam unde să ies să socializez şi dintr-o dată Facebook-ul şi apelurile video au devenit mai importante decât aş fi dorit eu vreodată. Îmi lipsesc concertele nespus! Atmosfera, muzica, oamenii, până şi cozile din faţa barului sau a toaletei…! Îmi petrec mai bine de 90% din timp în acelaşi loc şi la cât de fain e apartamentul, pe atât a început să mi se urască să stau în el. Să trec dintr-o dată de la o viaţă sociabilă la un fel de arest la domiciliu a fost mai rău decât mă aşteptam. Am început să am mici atacuri de panică şi insomnii urâte. Nu am împărtăşit asta cu mama, sora sau prietenii mei, pentru că nu mi se părea o problemă atât de mare, faţă de ce se întâmpla în jurul meu.

Ce m-a ajutat enorm a fost legătura reluată cu M. Discuţiile lungi şi ocazionalele contraziceri m-au făcut să-mi pice cu tronc o a doua oară. Nu credeam că este posibil aşa ceva! Cum are studii în psihologie, m-a ajutat şi cu atacurile de panică, prin sfaturi obiective. Am observat că dacă iau fiecare zi pas cu pas, în loc să mă gândesc la ce va fi peste un an-doi, mă linişteşte.

Din aproape în aproape, mi-am ridicat tonusul. Asta mi-a readus apetitul pentru citit şi inspiraţia pentru scris poezii, ideea de a crea în fiecare dimineaţă „virtual coffee call” cu colegii şi mi-a redeschis apetitul de mers pe munte.

Muntele a fost mereu ca un personaj aparent pasiv pentru mine. De mică tata ne ducea pe mine şi sora mea la cules de ciuperci în pădurile din Covasna, unde ne-am născut. Atunci am învăţat cum să deosebesc ciupercile comestibile de cele otrăvitoare, denumirile copacilor şi cum să-ţi dai seama dacă e vreun animal sălbatic prin preajmă. Pe măsură ce am crescut, m-am depărtat de munte, din păcate, însă pandemia m-a readus aproape de masivii pietroşi. Cea mai frumoasă drumeţie recentă a fost cea spre Lacul Zănoaga, din munţii Retezat. Deşi a fost dificilă şi cea mai lungă dintre drumeţiile de anul acesta, îmi va rămâne mereu în memorie. Nu voi uita niciodată mersul (ce părea atunci) interminabil prin pădurea de conifere atât de uscată, încât scârţâia în bătaia vântului ca o uşă ce se deschide încet, potecile croite printre jnepeni şi stânci acoperite cu licheni, refugiul făcut din pietre de pe Vârful Zlata, adierea incredibil de caldă de pe poiana montană şi sentimentul de minunăţie şi nimicnicie în faţa căldării dintre masivii pietroşi, ce adăpostesc cel mai adânc lac glaciar din ţară: Zănoaga! Doar lacrimile ce mi-au încețoșat privirea au putut să exprime ce simţeam eu atunci.

Pentru momente ca acestea şi multe altele ce o să vină din alte drumeţii îi mulţumesc pandemiei pentru lecţia primită: să apreciem lucrurile simple, momentele reale şi munţii noştri româneşti superbi!

Despre autoare

Nume: Cristina Ungurean, 29 de ani, Covasna, jud. Covasna, marketing specialist in Cluj-Napoca. 

***

Rânduri din timpul pandemiei este un proiect al Asociației 100% Playground, care are ca scop documentarea impactului pandemiei asupra tinerilor și transformarea textelor scrise de aceștia în materiale de presă. Proiectul este susținut cu sprijinul finanțării obținute în cadrul programului StartONG, lansat de Kaufland România și implementat de Asociația Act for Tomorrow.

Acesta se derurează în perioada septembrie – octombrie 2020 și se adresează tinerilor cu vârste între 14 și 35 de ani, dornici să-și împărtășească trăirile și perspectivele asupra perioadei de schimbări și provocări pe care o traversăm.

Scopul proiectului este de a ne conecta prin intermediul poveștilor personale și a crea o comunitate în care împărtășirea experiențelor și comunicarea autentică sunt încurajate și sprijinite. Proiectul atrage totodată atenția asupra experiențelor și trăirilor tinerilor corelate perioadei de criză și incertitudine din societate.

Observatorul de Covasna este partener al proiectului. Articolul a fost publicat în ediția de vineri, 2 octombrie, a ziarului. 

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.