Să tot fie vreo 5 ani de când îmi tocesc tălpile pe străzile capitalei noastre şi tot de vreo 5 ani prietenii rămaşi în Ardeal mă întreabă dacă m-am obişnuit. Răspunsul este mereu acelaşi, plictisitor de acelaşi: încă nu.

Primul meu gând legat de Bucureşti, gând pe care l-am păstrat încă, a fost acela de indiscret. Este un loc în care nu ai intimitate, nu ai liniştea ta, nu ai spaţiul tău. Cu toate astea, adaptarea este una cât se poate de simplă.

Dacă există un lucru de care mă minunez şi astăzi este, fără îndoială, faptul că toată lumea vorbeşte româneşte. Deunăzi m-am oprit la metrou, loc aglomerat în care am cel mai bine dimensiunea de românesc, şi m-a încercat un sentiment care m-a dus cu gândul la copilărie. Mi-a luat ceva timp până să-mi dau seama cu ce moment anume asociez această aglomeraţie, care mestecă litere într-o singură limbă, dar m-am luminat: ora 14.30, cartierul Gării, angajaţii de la IMASA şi IAME ies din schimbul unu. Minunată senzaţie (şi nu pentru că atunci eram mai tânără, da?)!

Acum când vă povestesc toate astea îmi dau seama de faptul că în toţi aceşti ani de trai în capitală nu am adus în viaţa mea niciun locuitor autentic al locului, şi când spun autentic mă refer, în mod evident, la cei născuţi, crescuţi şi mândri nevoie mare de a-i privi pe restul cu un aer superior, prăfuit ce-i drept, dar superior. Da, este adevărat că “bucureşteni” îşi spun şi cei care vin de prin cotloanele patriei şi care duminica îşi fac grătar în garajul din faţa blocului sub acordurile tandre ale unui Guţă, dar nu mă refer la ei (îmi cer iertare contemporanilor „artistului” menţionat, n-am o explicaţie logică pentru alegerea lui în textul acesta).

Şi pentru că am fost acuzată de multe, dar n-aş suporta, zău, să fiu învinuită de discriminare pe motive regionale, m-am decis! Imediat ce îmi termin cafeaua voi elabora o strategie pentru cum să adun în jurul meu 2-3 mitici get-beget. Probabil că n-o să-mi iasă prea bine mişcarea asta, dar va putea cineva să spună că n-am încercat?

Rătăcită, în mod voit, printre instituţiile cele mai hulite din ţara asta, printre sufletele cele mai individualiste pe care le-am întâlnit vreodată, printre parcuri superbe şi locuri de cultură minunate, am să vă povestesc din când în când despre modul în care o eternă provincială se adaptează şi se joacă cu tot ce înseamnă metropolă.

Îmi voi încheia fiecare scriere legată de capitala ţării noastre cu un sfat pentru cei care vor ajunge în zonă, povaţă din propria experienţă, asumată şi împărtăşită cu grijă şi consideraţie.

Sfat, două puncte, cauţi ceva în Bucureşti, o stradă, un edificiu, o staţie de metrou, orice? Întreabă cel puţin 3 persoane. De ce? Pentru că două dintre ele habar n-au unde este locul cu pricina, doar se bagă în seamă cu tine.

Va urma!