OPINII 26 iunie 2011

Părinți care ucid suflete

de Elena Rotaru | 17 vizualizări
Elena Rotaru - Nu-i așa, tati, că atunci când voi fi mare voi fi exact ca tine? - Așa e, o să crești ca tati și o să bați în toți țiganii!!? - Dar de ce, tati? - Pentru că merită. M-am oprit, am întors ușor capul și i-am lăsat să mă depășească. Tatăl îl ținea strâns de mână pe băiețelul care nu cred că avea mai mult de 4 ani și îi confirma entuziasmul. Copilul era încântat, gândul că va ajunge exact ca cel care scruta plin de el mulțimea îl făcea fericit. Zâmbetul lui mi-a fost amar.

- Nu-i așa, tati, că atunci când voi fi mare voi fi exact ca tine?

- Așa e, o să crești ca tati și o să bați în toți țiganii!!?

- Dar de ce, tati?

- Pentru că merită.

M-am oprit, am întors ușor capul și i-am lăsat să mă depășească. Tatăl îl ținea strâns de mână pe băiețelul care nu cred că avea mai mult de 4 ani și îi confirma entuziasmul. Copilul era încântat, gândul că va ajunge exact ca cel care scruta plin de el mulțimea îl făcea fericit. Zâmbetul lui mi-a fost amar.

În autobuz, un puști de 12-13 ani încearcă să bifeze cartela de călătorie. Aparatul țipă a defect. Lângă el, mama lui, o damă bine este iritată peste limita decenței și a firescului. Copilul calm mai încearcă încă o dată aparatul magic. Ea îl trage cu forță de lângă bară și îi smulge cartela din mâini.

- Ce-am făcut?, întreabă băiatul mirat.

- Nimic bun n-ai făcut, nimic bun, nu ești în stare de nimic, nimic bun n-ai făcut, repetă ”mama” în mod obsesiv.

- Aparatul nu merge, se aude o voce din dreapta mea. Replica vine imediat: ba merge, știu eu că merge.

N-a mers, dar ea a tot încercat bombănind până la destinație, sub privirea călătorilor și a băiatului care s-a făcut mic, mic lângă geam.

- Unde dracului ai fost, mă puiule, am crezut c-ai dispărut.

Copilul, care nu are mai mult de doi ani, apare din spatele unei mașini parcate, o privește mirat simțind că nu poate fi ceva de bine. Își pleacă încet căpșorul și stă așa în mijlocul trotuarului.

- Treci acasă, o să te dau afară pe balcon dacă mai plângi.

- Ba nu!

- Ba da, pe balcon dormi dacă te mai smiorcăi mult.

- Ba nu, se împotrivește cu tărie băiatul.

Într-o primă fază nu-mi dau seama care este motivul pentru care copilul nu se poate opri din plâns, în afară de comportamentul mamei, evident. După câțiva pași se oprește, se apleacă și își duce mâna la genunchi. Se pare că a căzut la joacă și are o rană superficială care sângerează.

”Un plângăcios ești, taci dracului că mă râde lumea”, a strigat peste umăr adulta care se afla la pași distanță de omulețul care scâncea a durere fizică și sufletească.

Dar se înșela, nu râdea nimeni pentru comportamentul copilului și nici măcar pentru derapajul mamei, situația era tristă.

Cât îi ia unui părinte să zdruncine imaginea unui minor despre cel care îi este de cele mai multe ori exemplu? Ce anume îi poate pălmui într-atât de mult încrederea de sine încât să nu o mai poată normaliza niciodată? Cam de câte ori poate un adult sparge principiile unui minor până când nu va mai fi în stare să le cârpească la loc?

Ajunge un cuvânt, un gest, un gând rostit pe negândite pentru ca tânărul de mâine să urască - fără să știe măcar de ce, să nu mai ceară - pentru că a învățat că nu i se va da oricum, să nu încerce - pentru că a fost învățat că n-ar putea, să nu întrebe – pentru că nu va înțelege sau să învețe a nu mai iubi – pentru că iubirea te pedepsește, nu te ia în brațe și nu te ocrotește.

Deși, printre altele mărunte, trebuie doar să iubească simplu, să modeleze frumos, să dea și să consolideze încrederi, parte din părinți ajung adeseori să ucidă suflete.

Și vine un timp în care nici măcar nu mai contează că au făcut-o fără voie, fără cunoaștere sau fără a le păsa, vine o vreme când nu mai contează... pur și simplu.

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 14

Adaugă comentariu
Carmen, 6 iulie 2011
Sensibil, foarte sensibil... extrem de trist, tragic, chiar!!!
Antimanele, 30 iunie 2011
Ştiu, că mă duc des acolo, te obişnuieşti cu timpu'.
E.R., 30 iunie 2011
Toma - nici eu n-aș fi crezut dacă nu auzeam. Crede-mă, în București auzi tare muuuuulte.
Antimanele, 30 iunie 2011
Faza cu ţiganii nu o cred, nu are nimeni tupeu să spună aşa ceva pe stradă, nici dacă o gândeşte. Toma.
dora, 30 iunie 2011
Incredibil, dar adevarat!
i, 30 iunie 2011
Foarte frumos articol, si plin de adevar.
E.R., 30 iunie 2011
Mia :) Saru`mana!
mia, 29 iunie 2011
felicitari pt inca un articol foarte reusit! :)
E.R., 28 iunie 2011
Eu spun mereu ca o fapta rea se indreapta printr-o fapta buna si ca o vorba rea nu se indreapta prin nimic. Multumesc!
oameni, 28 iunie 2011
pustilor nu le lipseste nimic! parintilor le lipseste puterea de intelegere sau puterea de a accepta ca fiecare persoana in parte este unica .
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.