OPINII 3 aprilie 2011

O poveste încheiată, un destin rescris

de Elena Rotaru | 36 vizualizări
Elena Rotaru Amintirea acelei nopți de decembrie târzie s-a integrat atât de bine în viața mea încât revenirea ei ocazională nu mă mai ia prin surprindere, dar mă face de fiecare dată să mă întreb dacă lucrurile ar fi putut sta altfel, dacă trebuia să fac ceva diferit, dacă..

Amintirea acelei nopți de decembrie târzie s-a integrat atât de bine în viața mea încât revenirea ei ocazională nu mă mai ia prin surprindere, dar mă face de fiecare dată să mă întreb dacă lucrurile ar fi putut sta altfel, dacă trebuia să fac ceva diferit, dacă..

O noapte de sâmbătă în care avea să se încheie o poveste, a lui, și să se rescrie un destin, al meu.

...în acele ore împlinea 26 de ani dar a ales să sărbătorească într-o altă lume, așa mi-aș fi început scrierea despre Ionuț dacă n-ar fi sunat atât de patetic.

“Alo, vă rog, trimiteți ambulanța aceea mai repede”, asta a fost fraza care m-a făcut să mă ridic din pat, să-mi schimb pantalonii de pijama cu o pereche de jeansi și să ies în fața ușii mele de la parter doar în papuci de casă, undeva după ora 23.

Un tânăr ce-mi părea foarte înalt, și pe care nu țineam minte să-l mai fi văzut vreodată, era întins pe cimentul înțepenit de iarnă. Lângă el, câteva persoane care nu puteau să-mi fie la acea oră din noapte decât vecini se uitau ca niște momâi curioase și fără de implicare.

Aflată lângă tânăr, mama lui plângea singură, fără ca cineva să încerce să o încurajeze, să o consoleze, să o ia de acolo.

Ionuț, care exact în acea noapte împlinea 26 de ani și care se lupta cu o problemă gravă, drogurile, era în stop cardio-respirator.

Prima impresie pe care grămada de oameni adunați în jurul lui o emana era aceea de nepăsare însoțită de un dram de dispreț. Aveam să aflu mai târziu că dependența sa pentru droguri îl transformase și făcuse din el un băiat furios și uneori violent. Disprețul avea așadar o bază în mintea lor, dar nepăsarea?

O ambulanță care se lăsa așteptată, un frig ce îmi ardea tălpile prin papucii de casă subțiri și o mamă care își plângea neputința în fața fiului ce o trecea pentru o ultimă dată prin disperare, suferință și care își consuma speranța fragilă că fiul ei cel mare se va ridica și că într-o bună zi va reveni la drumul său inițial din viață.

Când m-am așezat într-un genunchi și i-am luat pulsul, n-am privit înspre mama lui care implora Cerul și nici nu am dat atenție vocilor care emiteau păreri medicale, n-am avut decât un gând, acela că Ionuț trebuie să trăiască.

Mi-a luat minute în șir să-i fac resuscitarea cardio-pulmonară, mi-a luat ani din viață să simt că îmi este inutilă încercarea.

Când am înțeles că este cu mult prea târziu pentru el am făcut un gest care mă bulversează și acum, la patru ani distanță, i-am mângăiat fața și i-am vorbit. Am făcut cunoștință și l-am certat încet, aș fi vrut să trăiască și să mă zbat împreună cu toți ai mei să-l facem bine, aș fi vrut să își viețuiască această aniversare și să mă tachineze într-o zi că sunt responsabilă pentru trăirile lui, pentru eșecurile amoroase și pentru toate cele.

Nu știu dacă totul era acolo înainte de încercările mele de a nu-l lăsa să plece sau am avut un moment de iluzie vizuală, dar Ionuț a plâns. I-am șters lacrimile neștiind dacă picăturile de suflet care lunecau pe chipul acum liniștit erau pentru mama sa, pentru o ultimă dorință de iertare, pentru alegerile greșite, pentru faptul că nimeni nu reușise să îl ajute sau pur și simplu eu plângeam prin el. Cine știe!

În momentul în care m-am ridicat și am luat-o de lângă fiul ei, care după multe încercări părea senin, mama, de acum fără de fiul cel mare, mi-a spus că în ultima perioadă se lupta cu disperare să-și învingă dependența de droguri și că își pusese speranța doar în Dumnezeu pentru că nimeni nu vroia să-l ajute.

Iconița pe care Ionuț o purta cu el în buzunarul de la piept, ca dovadă a speranței că poate îi va fi din nou bine, se află și acum în portofelul meu.

Era atâta neputință în holul de la intrarea în bloc încât m-a năucit, toate părerile încetaseră să mai curgă, toate întrebările vecinilor s-au pierdut într-un singur plâns. Două fraze m-au adus înapoi în real, frazele mamei lui Ionuț, cuvinte ce îmi aleargă mereu prin suflet și care îmi liniștesc adesea zbaterile.

După ce în mod inutil ambulanța și-a făcut în cele din urmă apariția, furia, neputința și disperarea m-au lipit de pereți. N-am plâns dar aș fi vrut să pot urla, m-a oprit doar senzația nenorocită că și acest lucru ar fi fost savurat de către ființele care acum mă priveau pe mine.

Mă întâlnesc adesea cu mama lui Ionuț și nu este dată în care să nu mă copleșească un sentiment cumplit de vinovăție. Și nu vorbesc despre vinovăția de a nu fi făcut tot ce trebuia, ci de vinovăția de a o face să-și reamintească tot ce s-a întâmplat în târziul acela de decembrie.

După puține zile, prea puține, m-am întâlnit și cu spectatorii din acea noapte, erau toți adunați la o ședință a locatarilor, exact în locul în care Ionuț a plecat.

N-am vrut să mă opresc, dar întrebările lor nu m-au lăsat să-mi duc liniștită furiile în casă. Mi-au cerut să le spun ce-am mai aflat și ce părere am de tot ce s-a întâmplat, m-au bătut admirativ și încurajator pe haină.

Am spus doar un singur lucru și nici n-am stat să aflu dacă l-au înțeles măcar: dacă se va întâmpla în viața asta să cad pe undeva, nu îmi doresc ca cineva să încerce să mă salveze, îmi doresc doar ca cineva să aibă sufletul și omenia de a o lua pe mama mea de acolo.

Distribuie articolul:  
|

Anunțuri

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 5

Adaugă comentariu
E.R., 5 aprilie 2011
Sa retraiesc acest episod si sa incerc sa-l astern pe un ecran alb, intr-o incercare de a ma detasa si de a nu-l face prea personal dar nici prea strain m-a coplesit, recunosc. N-am stiut daca fac citeste integral
TOTO, 5 aprilie 2011
Toti cititorii tai raman muti , fara puterea de-a concepe cateva fraza acolo , expunand si ei pareri referitoare la acest aspect al toxicomaniei.Ce le faci oamenilor, Elena,ii vrajesti atingandu-i cu citeste integral
Paula, 4 aprilie 2011
Un articol extraordinar, care te lasa fara cuvinte. Felicitari Elena Rotaru!
Rares, 4 aprilie 2011
m-a lasat mut acest material respect autoarei
Gobi, 4 aprilie 2011
wow............... la ultima fraza m-ai facut sa.........
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.