Elena Rotaru Auziți tot și bine? Inițial am crezut că este o glumă, apoi am văzut pe fața orelistului că îmi vorbea serios. Am luat loc pe scaun, a venit lângă mine și a repetat întrebarea. Mă lăsaseră liberă de la Psihiatrie, cât de rău putea să fie la celelalte cabinete? Răspund pe măsura întrebării că aud doar ce vreau și fără niciun control sunt declarată aptă, medicul ținând să precizeze asistentei să treacă pe fișa mea că aud doar ce vreau eu și că ce bine că pot. Asistenta s-a mulțumit să râdă și să soarbă din cafeaua ce o tot aștepta pe masă.

Auziți tot și bine? Inițial am crezut că este o glumă, apoi am văzut pe fața orelistului că îmi vorbea serios. Am luat loc pe scaun, a venit lângă mine și a repetat întrebarea.

Mă lăsaseră liberă de la Psihiatrie, cât de rău putea să fie la celelalte cabinete?

Răspund pe măsura întrebării că aud doar ce vreau și fără niciun control sunt declarată aptă, medicul ținând să precizeze asistentei să treacă pe fișa mea că aud doar ce vreau eu și că ce bine că pot. Asistenta s-a mulțumit să râdă și să soarbă din cafeaua ce o tot aștepta pe masă.

La cabinetul de Chirurgie am rememorat un alt control din acesta ”neimportant” unde medicul nici n-a ieșit din cabinet să mă vadă la față, la picioare, la orice. Puteam să fiu și un miriapod rămas cu un singur picior că nu avea nicio importanță. De această dată, doctorul m-a invitat înauntru. Se plictisea. Am povestit de toate cele și cred că a înțeles după modul în care mă tot fâțâiam pe scaun cu ochii pe ceas că sunt șanse mari să am toate cele la mine, așa că am plecat aptă și de acolo.

Pentru o purtătoare de ochelari, vizita la Oftalmologie nu este niciodată comodă și nici dorită, mai ales atunci când medicul de acolo îți cere să-ți acoperi lentila stângă cu podul palmei iar tu refuzi. Îmi repetă întrebarea iar răspunsul meu este același, că nu. Motivez prin faptul că voi murdări dispozitivul optic ce îmi corectează vederea, dar el o ține pe a lui. Și eu pe-a mea. Găsim o soluție de compromis cu un șervețel și începe bătălia cu literele. La naiba, cine le-o fi făcut atât de mici și le-a pus atât de departe?

Doctorul mă ”liniștește” spunându-mi că nu voi trece de acest control doar dacă mă îndrept spre ieșire și dau cu capul de ușă. Mă apucă râsul și mă întreb dacă n-oi fi nimerit din nou la Psihiatrie și am grijă ca la retragere să nu stric ușa omului. În acel moment îmi luasem și gândul de la licoarea neagră ce m-ar fi ajutat să trec mai ușor peste toate consultațiile ”profesioniste”.

Ce-mi lipsea pentru ca ziua să fie memorabilă? Să mă iradiez, evident, dar pentru asta trebuia să și găsesc spitalul unde eram programată.

Că îi cădeau pereții clădirii în care am ajuns, nu mai scriu. După așteptarea și confuzia necesară într-un asemenea loc au urmat plăcerile de rigoare: nu aici trebuia să veniți; ba da aici, dar nu la ușa asta; plătiți la etaj și apoi reveniți; la care etaj ați plătit, nu la 1 la 2; ce, nu era nimeni la casierie?, și de ce n-ați insistat (!?).

Intrată în camera cu fereastră, în spatele căreia am zărit o cucoană ce nu părea fericită, aud după câteva secunde bune: gata, dă-te jos! Încăpăţânată cum mi-s uneori, rămân acolo, moment în care asistenta, ce aștepta cred la ușă, bagă capul și îmi spune că pot pleca. O întreb cui i-a vorbit femeia din camera cealaltă pe tonul ăla nepoliticos și jenată îmi spune să trec cu vederea că așa e ea. Dau să plec, dar aceeași voce care mă iritase cu puțin timp înainte mă strigă pe nume. Cedez și merg să văd ce vrea. Vorbește precipitat și mă tot fixează cu privirea în timp ce arată cu degetul înspre radiografia unde se vedea coloana mea vertebrală.

-  Trebuie să începi imediat recuperarea, să faci exerciții, să scapi de durerea asta. Neapărat trebuie să începi recuperarea.

O privesc, fără să fiu uimită, culmea, și o întreb care durere. Ca în bancurile cu proști, cu mulți proști, îmi răspunde: păi, durerea ta. Dar nu mă doare nimic, răspund fără alte adăugiri. Mă privește scurt și îmi spune expeditiv: bine, la revedere!

Exact de o urare de revedere aveam nevoie.

Am plecat spre casă cu gând de cafea aburindă, dar ajunsă la destinație n-am mai avut chef nici de băutura a cărei aromă mă urmărise toată ziua. Am decis înțelept să o amân pentru dimineața de a doua zi în care nu trebuia nici să-mi amintesc ceva ce uitasem, nici să aud bine și tot și nici să mă gândesc la o recuperare pentru o durere ce nu o am.

Despre medici, numai de bine, despre toți ceilalți, numai...