OPINII 21 august 2011

Mi-a plecat mama din țară

de Elena Rotaru | 34 vizualizări

Am crezut mereu naiv că știu totul despre mama mea, că nimic nu mă mai poate surprinde, că ea va fi cea care mă va aștepta mereu acasă și nu invers, că încercările din viața asta au încetat pentru ea și că nu mai vrea să poată altfel.

- Voi pleca la muncă în Italia, așa a încept mama conversația noastră telefonică.

- Dar n-ai mai fost plecată, dar nu știi limba, dar îți va fi greu, dar îți va fi dor, dar...

- Uite, o să plec acum, o să învăț și limba, o să-mi fie tare greu, o să-mi fie și dor, dar cel puțin nu voi mai munci atât de mult și inutil.

În toți anii mei de existență de până atunci, era prima dată când mama mea recunoștea că nu îi este ușor și părea decisă. Deschidrea subiectului cu munca în afara țării nu includea nici aș vrea, mă gândesc să, s-ar putea sau poate voi pleca. Nu, decizia ei era luată.

Voi pleca la muncă în Italia mi-a spus și cu toată împotrivirea și cu toate argumentele mele mama mea și-a rezolvat un contract în Italia și s-a apucat de făcut bagaje.

În taxiul cu care o duceam la aeroport am ținut-o de mână și am privit omul din dreapta mea cu dor, cu teamă, cu ciudă și cu neputință. După ani și ani de muncă, salariul pe care îl primea, condițiile de muncă, vârsta și dorința de a face mai mult pentru nepoții ei păreau că au câștigat prima repriză cu ea.

Deși a plâns la aeroport, mama mi-a părut cel mai frumos și mai puternic om din lume. Venită cu trei copii mici dintr-un sat din Moldova în mijlocul unei populații care îi vorbea adeseori pe altă limbă, după ani și ani de muncă la serviciu și acasă, după fire albe așternute peste tâmple, mama mea se urca într-o pasăre de fier pentru a o lua din nou de la zero.

Mi-am trăit drumul de întoarcere de la aeroport în liniște și în singurătate, a fost poate cel mai greu drum pe care l-am făcut vreodată.

Sunt mereu un om puternic și de ceva ani copilul plecat de acasă care se descurcă singur în lume, dar să fiu de partea cealaltă a ecuației în care eu am pe cineva drag plecat departe, pentru care îmi fac griji și pe care îl aștept cu dor să-mi vină, mi-a rearanjat gândurile, mi-a definit prioritățile și mi-a dat o nouă noțiune despre admirație.

Și a trecut o lună, au trecut două, a trecut un an iar mama mea s-a acomodat perfect în țara care îmi devenise deodată nesuferită.

În noaptea fără stele în care am așteptat-o să vină într-un scurt concediu mi-a părut obosită și responsabilă pentru fiecare zi din toți anii ei, dar am zâmbit toată cu admirație.

În drum spre casă i-am ținut din nou mâna și am fost emoționată și mândră: mama mea, asemeni atâtor mame, a învins distanțele, prejudecățile cu privire la femeile trecute de prima tinerețe ce pleacă la muncă în străinătate, a învins un sistem, o criză, a rescris o poveste.

Stând cuminte cu sufletul în palma ei am înțeles încă o dată că indiferent cât citesc, cât călătoresc, cât muncesc, cât de mult mă modelez uman, câte lucruri și oameni adun în viața mea sau cât de mult iubesc voi fi mereu și mereu sub tot ce este, ce reprezintă și ce poate mama mea.

Distribuie articolul:  
|

Anunțuri

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 2

Adaugă comentariu
deysimoni, 23 august 2011
Adevarat, dar durerea este mai mare cand constatii ca nici speranta in viitorul nu mai este pentru cei de acasa. SA FUGIM DINCOLO,CA SA TRAIM O VIATA MAI DECENTA, SA AVEM O SPERANTA SI SA PUTEM VISA.
"PANORAMIX", 22 august 2011
Asa am patit si eu ! Mama mea dupa 35 ani de munca lucreaza si acum in strainatate! In Germania bineanteles ca aici la noi are o pensie de 700 lei si zice ea ca din asta nu poate trai decent si nu citeste integral
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.