Elena Rotaru Cu o nevoie de liniște și doar de mine cu ale mele, m-am folosit de scuza căldurii din ultimele zile pentru a trage într-un loc cu răcoare și tăcere: în biserică. Îmi opresc telefonul, îmi verific ținuta și dau să intru în clădirea sfântă. Mă opresc și ascult o secundă, dinăuntru se aude vocea preotului care ține slujbă. Nu mă întreb ce sărbătoare o fi pentru că n-aș avea un răspuns corect, nu mă pricep. Pe undeva mă bucură întâmplarea.

Cu o nevoie de liniște și doar de mine cu ale mele, m-am folosit de scuza căldurii din ultimele zile pentru a trage într-un loc cu răcoare și tăcere: în biserică.

Îmi opresc telefonul, îmi verific ținuta și dau să intru în clădirea sfântă. Mă opresc și ascult o secundă, dinăuntru se aude vocea preotului care ține slujbă. Nu mă întreb ce sărbătoare o fi pentru că n-aș avea un răspuns corect, nu mă pricep. Pe undeva mă bucură întâmplarea. Împing încet și cu sfială ușa grea a bisericii și intru. Îmi fac cruce și ridic privirea pregătită să văd capete plecate și pline de penitență. Fac ochii mari și motivul nu este credința care se zbate năvalnic în mine, în fața mea am o biserica goală, goală.

Respir adânc și mă cutremur, asta ar putea înseamna două lucruri și niciunul de bine. Fie mintea mea a făcut să dispară preotul și toate enoriașele din lăcaș, fie am început să aud voci și nu orice voci, unele care cântă.

Apropierea de altar mă lămurește și mă face să răsuflu ușurată, nu e nimic din cele de care mă temeam, cântă doar CD-ul. Mă apropii de un scaun, mă așez dar nu mă pot aduna încât să gândesc limpede, caut cu privirea aparatul slăvitor de Dumnezeu având un singur gând: să-l opresc preț de o clipă. Renunț când înțeleg că nu este o idee potrivită. Aștept puțin, poate se termină ”banda”. Nicio șansă, cred că e pusă pe repeat.

Îmi pare atât de pustie această încăpere cu icoane pe pereți încât îmi trece prin cap gândul păcătos că nici măcar Dumnezeu nu ar sta atât de singur aici.

Ies dezamăgită și nerăbdătoare să apar iar sub soarele nemilos dar autentic.

Nu pot pleca spre casă atât de decepționată și intru într-o biserică superbă care poartă hramul numelui meu. De câțiva ani, de fiecare dată când pășesc în această minune arhitecturală care mă fascinează, doamna cu lumânările dă cu aspiratorul. Nici de această dată nu face excepție. O rog politicos să mă lase două minute în liniște cu ale mele și cu cele sfinte, îmi răspunde că nu poate sta după fiecare persoană care vine pe acolo. Tac și plec ferm convinsă că numărul dăților în care tanti bagă aparatul în priză este cu mult mai mare decât numărul celor care-i trec pragul.

Nu mă las învinsă de tehnologia modernă și mai fac o ultimă încercare: biserica din cartierul meu care de fiecare dată când trec pe lângă ea îmi dă un fior datorită casei mortuare din curte care este mereu ”animată”.

E răcoare și tăcere. Din altar iese un preot grăbit, iar eu hotărâtă să compensez cu ceva deziluzia de dinainte îmi propun să schimb câteva cuvinte cu el.

Salut și îl întreb dacă are un minut. Mă privește mirat și mă întreabă dacă am un mort. Nu înțeleg întrebarea lui. Nu par nici tristă și sunt îmbrăcată în alb și albastru, oare ce vrea să spună? Mintea mea mă avertizează la timp că nu este momentul și locul prielnic pentru un răspuns ironic așa că bâgui simplu că nu. Se îndreaptă spre ieșire și îmi spune din mers: bine, atunci vorbim la slujbă.

Rămân prostită și mă uit după el, se grăbește spre poartă, urcă în mașina lui nemțească și pleacă.

Mă găsesc din nou singură într-un spațiu ce-mi arată străin. Nu mai vreau liniște și nici minute cu fețe bisericești.

Plec tristă de parcă chiar aș avea un mort.