În momentul în care dimineaţa îmi turna cafeaua în ceașcă, înaintea reîntoarcerii mele în penitenciar, mi-am făcut timp să stau puţin de vorbă cu mine și să îmi propun ca în acea zi să nu las nimic să mă afecteze, nicio mărturisire, nicio faptă, niciun gest. Și mi-a reușit, nimic din toate astea nu m-au răvășit, dar...

Ivan, un tânăr de 17 ani, chipeș și spilcuit, a intrat în birou smerit, preocupat parcă să nu deranjeze, să nu fie observat. Era exact genul de puști pe care ți l-ai fi dorit ca amic pentru sora mai mică sau pentru fata ta.

Condamnat la 6 ani de detenție pentru un viol, săvârșit la vârsta de 15 ani asupra unei fete din vecini, Ivan mi-a vorbit despre familia sa disfuncțională, despre faptul că s-a apucat de fumat de la vârsta de 7 ani și că este consumator de alcool încă din preadolescență, dar nu mi-a vorbit nicio secundă despre motivele faptei sale și nici despre remușcări.

Tânărul violator a fost singurul deținut cu care am stat de vorbă și care la întrebarea „Care faptă ți se pare mai oribilă, crima sau violul?” a răspuns că a lua viața cuiva este cel mai groaznic lucru. Un răspuns pe care l-a motivat sec și impersonal: „dacă omori pe cineva acesta nu mai are cale de întoarcere, dar atunci când e vorba de un viol persoana respectivă poate să trăiască în continuare”. L-am privit cu calm și cu o oarecare milă, recunosc, și i-am căutat privirea pe tot parcursul discuției noastre, care nu a fost scurtă, dar nu i-am găsit-o decât o singură dată, în momentul în care mi-a spus că victima sa avea o vârstă apropiată cu a lui. Și când spun milă nu mă refer la acel sentiment conform căruia îmi pare rău pentru faptul că stă închis într-o celulă sau că poate este supus unor violuri la rândul său, așa cum se întâmplă în penitenciare cu cei ca el, ci la faptul că nu avea deloc habar de imensitatea gestului său brutal.

Îmi era inutilă orice revoltă, aveam în fața mea un suflet golit de orice sentiment.

Mi-a spus încrezător că este convins că nu va mai reveni în închisoare și că nu se prea gândește că fapta sa a influențat viața cuiva dar că în momentul în care se va întâlni cu victima sau cu membrii familiei acesteia poate își va cere scuze.

I-am privit îndepărtarea fizică cu un soi de tristețe, presimțeam parcă ce va urma. La puține minute după plecarea sa am aflat și vârsta victimei sale... 7 ani.

La finele zilei de observare, de interviu și de analiză, am traversat curtea penitenciarului de minori și tineri iar acolo s-a produs îngenuncherea toleranței mele: râzând, Ivan juca fotbal.

Privindu-l liber de orice remușcare, îmbrăcat sport, făcând parte dintr-o echipă, având o miză și un țel de atins, timpul meu s-a oprit. M-au năpădit furiile, neputința de a face o dreptate, de a înțelege, de a putea raționa.

Așa cum îmi propusesem în acea zi, nicio mărturisire, nicio faptă, niciun gest nu m-au răpus, în schimb am fost învinsă de un sunet.. de râsul lui Ivan. Râsul unui tânăr care nu avea dimensiunea oribilei sale fapte, care nu înțelegea că la capătul unui sat, al unui oraș, al unei lumi, se află un copil, o familie, un suflet, care nu va mai râde, poate, niciodată.

Am convingerea fermă că eu și Ivan ne vom mai întâlni în viitorul apropiat, eu pe partea liberă a culoarului slab luminat, el dincolo de gratii, în lumina becului atârnat în tavan. El în „calitate” de adult și cel puţin pentru aceeași faptă, eu din nou în calitate de om care încearcă să înţeleagă.

Și poate că atunci niciun râs nu mă va mai răvăși atât de visceral și de brutal. Poate!

În ziarul de miercuri, despre un gest absurd care a schimbat curgerea unor gânduri ce puteau fi frumoase.