Vremea oamenilor n-a apus. Ne spune asta fiecare zi din viaţa noastră. Ne-o spune şi un film despre prietenie, solidaritate, încredere, luptă şi vraja Puterii. „Stăpânul inelelor”. L-am revăzut în aceste vremuri claustre şi mi-a plăcut din nou apelul la simboluri esenţiale.

E trist şi complicat acum pentru oameni. Pare un final de drum pe care niciun Gandalf nu l-a ghicit, nu l-a prevăzut. Ne strecurăm pe scări obosite către lumină şi aer jumătate de oră pe zi, privind temători în jur, să nu ne apropiem prea mult unii de alţii. Un metru şi jumătate ai voie. Mai puţin e periculos. Dar virusul parşiv e peste tot şi în toate, n-ai cum să-l ocoleşti, te bazezi pe noroc. E un virus mort, de fapt, pe care îl activăm noi prin atingere. E un virus ticălos, care ne-a dat viaţa peste cap.

Fericiţi cei care au o curte, o grădină. Ei vor ieşi din aventura asta mai întregi la cap decât sechestraţii de la bloc. Singurătatea zburdă prin colţurile apartamentelor micuţe, îşi face de cap, n-o alungă decât pastilele de dormit. Bune şi alea. Bun şi-un pahar de vin, dar nu odată cu pastilele. Cum ne cântau lăutarii la ureche în alt veac? „Vinul, ţuica şi cu romu’, face bine la tot omu’“. E o soluţie, dacă nu te omoară virusul rămâi măcar cu o ciroză, să nu creadă vecinii că n-ai dansat la Balul sfârşitului lumii.

Şi n-au trecut decât vreo 4 săptămâni. În cel mai fericit caz, adică dacă toate merg bine, dacă noi stăm dracului acasă şi guvernul merge mai mult prin ţară, să vadă realitatea pe teren, în cel mai fericit caz mai avem de stat în case preţ de-un Paşti şi-un Sfânt Gheorghe. Ce înseamnă „dacă toate merg bine“? Nu ştiu. Îmi pun speranţa în Tătaru, în Vela, în Orban... Îmi pun speranţa în nişte oameni supuşi greşelii, care încearcă să recupereze măcar două săptămâni de întârziere în lupta cu virusul. Întârziere care le aparţine, lor şi unei clase politice ignorante, egoiste şi stupide. Nu ştiu dacă ar fi fost esenţiale săptămânile acelea, nu ştiu de câte suferinţe ne-ar fi scutit, dar reproşul rămâne, chiar dacă nimeni nu ştie cât de mult vor mai conta, cândva, nişte alegeri vegheate de frica de a atinge o ştampilă, un pix, un buletin de vot. De Diaspora, ce să zic, acolo vor fi sute de mii de voturi lipsă.

Vom trăi o altfel de viaţă. Puterea oamenilor de a rezista, de a o lua mereu de la capăt stă într-un defect: uitarea. Suntem uituci. E şi bine, şi rău. Nu trebuie să uităm tot, nu trebuie să-i uităm pe toţi pentru că riscăm să repetăm mereu aceleaşi greşeli. Vor fi multe lucruri de ţinut minte. Va veni vremea să le desenăm chipul şi să le punem întrebări politicienilor, patronilor, şefilor. Poate că va veni şi vremea oamenilor buni. Nu-mi dau seama dacă vor fi întotdeauna majoritari, dar cu siguranţă vor putea forma întotdeauna o „masă critică”.

Poate că virusul ăsta va schimba ordinea unei lumi care începuse s-o ia rău la vale. O lume fără altă busolă decât Banul şi Puterea nu merită refăcută, nu merită cârpită. Ea merită să se viruseze, să moară. Sutele de mii de vieţi donate de Putere, Orgoliu şi Ban unui Virus mort îşi vor cere dreptul de a schimba ceva în ordinea nedreaptă a acestei lumi. O cerere care nu va putea fi ignorată de nicio Putere, de nicio Avere. Va veni, atunci, vremea oamenilor buni?

Nimeni nu poate răspunde. Nu ştim dacă o nouă ordine va fi mai bună decât vechea ordine. Nu ştim dacă nu ne îndreptăm cu paşi repezi spre noi dictaturi, spre noi societăţi egalitariste, spre un alt fel de comunism. Ni se vor restrânge şi mai mult libertăţi şi drepturi de tot felul, iar democraţia aşa cum o ştim noi acum va deveni o amintire. „Vremea oamenilor buni“ va fi o provocare uriaşă, nu cred că îi vom face faţă, aşa încât ar trebui să fim realişti şi să nu ne dorim ce nu putem avea. Pentru a schimba Lumea asta nedreaptă, egoistă şi risipitoare e nevoie să ne schimbăm noi. Ca să fie Lumea mai bună e nevoie să fim noi mai buni. Să ne pese de ceilalţi, să nu ne înconjurăm bogăţia de ziduri egoiste. Cine, câţi şi cum vor face asta atunci când Covid 19 va avea leac şi vaccin? Cât de repede vor uita guvernele şi parlamentele sutele de mii de morţi care i-au obligat nu doar să promită, ci şi să facă ceva pentru oameni? Greu de spus. 

De ce ţi-ar păsa, bătrâne, de lumea în care nu vei mai fi, pe care n-o vei mai trăi? Poate pentru că-ţi pasă de lumea copiilor şi nepoţilor tăi. Poate pentru că egoismul şi indiferenţa n-au omorât de tot omul atent la durerea celuilalt. „Român bun“, „ungur bun“, „american bun“... Poveşti de adormit conştiinţe obosite. „Omul bun“ n-a prea populat planeta noastră, iar acum pare un vis. Dar cum ar fi ca nişte „oameni normali“ să trăiască într-o Lume a oamenilor normali?!  E singura Lume care poate păstra viaţa pe Pământ după Covid 19.