Într-o ţară ca România, în care analfabetismul funcţional progresează, deştepţii devin o castă mult inferioară numeric mediei. Într-o asemenea ţară, foarte mulţi oameni preferă ajutorul social unei „activităţi lucrative socialmente necesare”, ca să nu zic, pe înţelesul tuturor, „unei munci cinstite, dar prost plătite”.

Zilele astea se pregătesc de grevă generală cadrele didactice. O categorie profesională mereu la coada interesului general în ce priveşte salarizarea. Dar dacă nu le dai, nu ai... Un profesor debutant are o leafă de 2.500 de lei, nici jumătate cât un muncitor în construcţii. E preţios şi constructorul, dar oare învăţătorul care luminează mintea copilului tău nu merită şi el să trăiască omeneşte?! Ce pretenţii poate să aibă părintele de la un învăţător obligat să-şi vândă cărţile din bibliotecă pentru a face rost de o masă de prânz?! 

Un profesor cu vechime maximă şi grade cât cuprinde nu câştigă mai mult de 5.500 de lei pe lună decât dacă apelează la meditaţii. E mult 1.000 de euro pe lună pentru un profesor? N-aş zice, dacă ţinem cont de „importanţa socială a muncii” şi dificultatea meseriei în contextul agitaţiei generale a epocii, context în care binele şi răul sunt noţiuni pe care tinerii sunt tentaţi şi adesea invitaţi să le încurce, ba chiar să le confunde. Ce pretenţii poţi avea de la un cadru didactic pe care îl plăteşti cu 500-600 de euro lunar?!

Ca să nu mai vorbesc de sentimentul nedreptăţii care domină societatea românească. Adică ce talente au, cât de deştepţi, oneşti şi folositori ţării sunt „maimuţele” vorbitoare din politică, ajutate de familiile de partid, consilieri şi secretari de tot felul, oameni plătiţi cu zeci de mii de lei ca să ridice mâna în Parlament când le face semn cu degetul şeful de grup, sau să clocească legi stupide pe care nimeni nu vrea sau nu poate să le respecte?!

Şi dacă tot veni vorba de „casta politică”: e un cerc vicios aici, dacă dintr-o şcoală prost plătită ieşi analfabet funcţional cu „talente” de politician, atunci să nu ne mirăm că legile făcute de aceşti analfabeţi sfertodocţi vor menţine şcoala în aceeaşi promiscuitate fizică, morală, financiară.

Prăpastia dintre săraci şi bogaţi, dintre 2.500 de lei profesorul şi 30.000 de lei parlamentarul analfabet (de pensii nu mai vorbesc, acolo nedreptăţile sunt şi mai evidente), poate fi astupată cu venituri medii corecte de 5.000-6.000 de lei şi pentru unii, şi pentru alţii. Un buget alcătuit şi cheltuit cu grijă, cu onestitate, cu talent poate asigura acest echilibru. Evident, politicienii analfabeţi nu vor face niciodată asta. Şi cercul se închide.

Nu-mi doresc deloc revenirea la socialism, dar nici nu pot suporta în tăcere nedreptăţile evidente, legiferate iresponsabil de toate guvernele României de la Revoluţie încoace. Iar „toate guvernele” înseamnă mai ales guvernele reprezentate de social-democraţia românească, de partide care teoretic luptă pentru o societate dacă nu dreaptă, măcar corectă, în care să-şi permită să trăiască omeneşte şi „oamenii săraci” pe care politicienii României îi ignoră, îi uită sau pur şi simplu îi aruncă din balonul cu aer cald care îi duce pe cei bogaţi spre Dumnezeul revelat doar pentru ei.

În concluzie, greva cadrelor didactice e greu de înghiţit (au şi cadrele analfabeţii şi nechemaţii lor, numai eu ştiu câte-mi aud urechile...), dar e normală şi, la rigoare, necesară. De la d-na ministru Deca sau premierul Ciucă nu mă aştept la o soluţie care să închidă conflictul. Rămâne o singură întrebare: va reuşi „dom profesor” Iohannis, efemer preşedinte de ţară, să rezolve situaţia în chip de mediator? Poate că va reuşi să găsească „elefantul din încăpere” înainte de a părăsi definitiv Palatul Cotroceni.