Crapă șoselele patriei de-atâtea mașini, atâția nervi și-atâtea fițe. Nu mai putem de sărăcie dar nu ne sfiim să găsim-împrumutăm bani pentru niște jafuri de mașini aduse de-afară și combustibilul aferent pentru călătorii inside. La urma-urmei, e vacanță și dacă-i bagi pe drumurile desfundate ale țării doar pe românii care muncesc în străinătate, vreo patru milioane de oameni, tot e de-ajuns ca să se-adune măcar un milion de mașini în plus față de ce avem în mod normal. Rezultatul, îl vedeți. Pe anumite destinații, spre munte sau spre mare, nu se mai poate circula. La un moment dat se blochează totul.

De calitatea drumurilor nu mai vorbesc. De parcări, de trotuare – nici atât. N-are rost, suntem o „țară de idioți”. Și pun între ghilimele pentru că vorbele nu-mi aparțin, chiar dacă le susțin. Le-am auzit lângă un pod de lemn din zona Bran, unde o mașină cu număr de București condusă de un tânăr extrem de nervos a trebuit să se oprească și s-o ia pe unde-a venit, pentru că podul tocmai se repara. Cald, pe la prânz, înțeleg că bucureștenii din mașină abia așteptau să ajungă și ei la o pensiune, undeva, să se răcorească cu o bere caldă și-un bulz rece. Ca la munte... Tânărul a ieșit din mașină, a început să-njure și-a trântit telefonul de pământ: „Paștele și Dumnezeii mă-sii, fire-ați ai dracu’ cu telefoanele voastre din România cu tot!”. De lângă el s-a auzit replica unuia care părea să fie posesorul mașinii și tatăl celui de la volan: „Țară de idioți, n-ai cu cine...”.

Ne-am dus spre Făgăraș, am trecut de el și-am luat-o spre Cârțișoara, Arpașu, Porumbacu de Sus și ce-o mai fi pe-acolo. Ne-am încolonat, cuminți, într-un șir nesfârșit de mașini mergând ca melcul spre un obiectiv turistic oarecum recent: Castelul de lut de la Valea Zânelor. Un drum care nici măcar de țară nu era ne-a obligat la un moment dat să parcăm într-o margine. Am mai mers vreun kilometru și-am dat de „minunea” Văii Zânelor: o construcție spectaculoasă, e drept, făcută din lut, paie și-acoperită cu șindrilă. O poiană mare, un râu curățel alături, baloți de paie și butuci de lemn pe care să șezi, un bufet cu bere la prețuri de litoral, sucuri de fructe la fel și... cam atât. Să nu uit: n-ai unde dormi, n-ai ce mânca decât dacă ți-ai luat ceva cu tine. Un restaurant la fel de spectaculos precum „castelul” se află în construcție. Am șezut pe balotul de paie înconjurat de cârduri de viespi înțepătoare și m-am întrebat vreun sfert de oră: de ce vine, frate, atâta lume aici? Ce să vadă? O casă de lut cu niște turnulețe în care nu stă nimeni?! Sigur, toată lumea făcea poze, drept pentru care aveți și dvs. ocazia să vedeți parte din ce-am văzut și eu, făcându-mă astfel părtaș la dezmățul turistic generalizat.

La întoarcere ne-am oprit la Albota, o păstrăvărie adevărată, însoțită de-un restaurant adevărat și-o priveliște de munte ocupat de-o mulțime de turiști nervoși și flămânzi, stând la coadă pentru o masă la grădina de vară uriașă, dar neîncăpătoare. „Ce faceți cu toți oamenii ăștia, cum îi săturați?”, am întrebat o ospătăriță tânără. „Azi încă e bine, sunt zile în care nu putem să trecem pe culoare de-atâta înghesuială”, mi-a răspuns ea zâmbind profesional. Ne-am descurcat fără nervi și am promis să revenim la Albota, dar să evităm zilele de hram, sfinți, cuvioase și mucenici.

Cam asta-i atmosfera peste tot în țară în vacanța de vară: nervi întinși, șosele proaste, o groază de români plecați să-și cunoască patria. O concluzie, totuși: a dat boala turismului peste noi și ne-a găsit nevaccinați. Românul nu se mai duce la un grătar în pădurea de lângă casă, are atâția bani și-atâta orgoliu că nu rezistă să nu călărească niște cai-putere spre orizonturi încă neatinse de el din cauza sărăciei. Românul vrea să plece departe de casă, să vadă, să cunoască, să se mire, să pozeze și să afle apoi lumea ce-au văzut ochii lui, să bage-n el, să-și înjure nevasta proptită în volan, să înjure apoi Guvernul pe drumul spre casă și-uite-așa să mai treacă un weekend, o vacanță, o minivacanță, o viață, o miniviață...

Ce-i drept, e drept: Guvernul (niciodată nevestele!) trebuie înjurat pentru că știe el de ce; primarii care-și bat joc de drumuri, laolaltă cu funcționarii de la CNAIR, la fel. Stau să mă-ntreb dacă nu cumva avem și noi, turiștii de ocazie, o vină în toată povestea asta. Altfel, desigur, n-aș fi de acord cu afirmația bucureșteanului nervos rătăcit prin Bran: suntem o țară de idioți!