În vreme ce „micul Hitler” de la Răsărit ameninţă cu un război nuclear nimicitor de civilizaţie, în vreme ce în Ucraina mor de-a valma, vinovaţi şi nevinovaţi, în vreme ce miniştri ai Ucrainei şi Rusiei negociază ceva ce nu poate fi negociat...

Undeva, la graniţa Moldovei cu Ucraina, preşedintele Republicii Moldova, d-na Maia Sandu, îmbrăţişează o refugiată de război. Gestul, atât de firesc într-o lume normală, capătă alte valenţe în război: produce emoţie, dezbateri, comentarii în rândul publicului românesc. Ideea care apare este că „al nostru” n-ar face în ruptul capului un asemenea gest absolut uman. „Al nostru” este o statuie: rece, fără suflet, impersonală, egoistă, orgolioasă.

Nu-i pot contrazice pe analiştii sufletului prezidenţial rece ca o efemeră statuie de gheaţă. „Al nostru” se baricadează pe dealul Cotroceni sau într-una din casele din Sibiu. Din când în când, condamnă public războiul ruşilor în Ucraina. Adică, la urma-urmei, face şi el ce poate şi ce trebuie. Uite că, finalmente, hotărăşte să trimită şi nişte arme, medicamente şi alte lucruri trebuincioase Ucrainei. Nu stă chiar cu mâinile-n sân, dar nici nu pare însufleţit de oarece sentimente omeneşti în toată această tragedie care ne înconjoară. În comparaţie cu indiferenţa trădată de comportamentul glacial al lui Iohannis, Maia Sandu pare o ciocârlie încălzindu-i pe amărâţi cu soarele din cântecul ei.

Statui şi-au ridicat tot soiul de despoţi conducători de state, gen Stalin, Lenin, Ceauşescu, Mao, Kim şi destui alţii. Statuie îşi doreşte şi Vladimir Putin, ţarul Rusiei. El se visează „eliberatorul popoarelor subjugate de Occidentul putred”. Asta auzeam de la Ceauşescu acum 40-50 de ani, nimic nou sub soare. Statuile astea nu ţin cât istoria chiar toate, unele s-au dovedit a fi de gheaţă, s-au topit destul de repede. Au fost date jos în uralele mulţimii sătule de dictatură. Altele încă rezistă, dar nu mai pune nimeni flori la picioarele „eroului”.

Aşa trece gloria statuilor de gheaţă. Politicienii români îşi doresc şi ei nemurirea întruchipată de statui. Ce să fac, cum să fac să rămân în istorie? – este întrebarea-cheie a oricărui şef de partid politic. Cei mai mulţi nu ştiu, n-au răspuns la întrebarea asta. Alţii luptă să-l găsească. Şeful partidului AUR, de pildă, s-a gândit că e momentul potrivit să ignore problema refugiaţilor din Ucraina, o ţară nedemnă de atenţia publicului fan AUR-Simion. În schimb, a pus de-o manifestaţie antiprezidenţială în Capitală: Jos Iohannis!

Ciracii fan Putin ai partidului AUR s-au făcut că nu văd tragedia din ţara vecină şi au strigat pe străzile Capitalei ca să-l dea jos pe Iohannis. Se echipaseră cu recuzită demnă de alte timpuri: un măgar, nişte găini, ouă şi altele. N-au fost lăsaţi cu ele la „marşul pentru libertate şi democraţie”. Inadecvare totală, dar cu asta ne-am obişnuit deja la „bătăuşii” politici ai acestui partid, nu ne mai miră. Îmbucurător este că la soclul statuii pe care o visează Simion nu s-au închinat decât vreo 2000 de români, aduşi din toată ţara. Prea puţin pentru unul care se visează „salvatorul naţiei”.

Nu e bine, nu e adecvat să faci statui politicienilor români. Nu merită, gheaţa din care sunt făcuţi politicienii noştri se topeşte repede. Doar d-na Maia Sandu ar trece examenul timpului, pentru că preşedinta Moldovei nu este făcută din materiale perisabile. E o mână de femeie cu sentimente, cu voinţă, cu determinare, curajoasă şi umană. Nu se teme să primească refugiaţi la graniţe, să-i sărute, să-i încurajeze. Altceva nici nu prea poate să facă micuţa şi sărăcita Republică vecină. Un stat încă independent, încă neatacat de ruşi, încă liber – spre disperarea amatorilor de găini, ouă şi măgari mărşăluind pe străzile Capitalei.

Încerc să găsesc o femeie-candidat la Preşedinţia României şi nu prea reuşesc – asta nu înseamnă, vă rog să mă credeţi, că regret măcar o clipă alegerea lui Iohannis în dauna d-nei Dăncilă. Doar că n-a fost chiar cum gândeam, preşedintele taciturn şi insensibil a avut ghinion. De ce mi-aş dori o femeie preşedinte? Poate pentru că, teoretic cel puţin, o femeie topeşte inimi, fie ele şi de piatră. Poate şi pentru că 10 ani cu o statuie de gheaţă la Cotroceni îmi vor fi fost de-ajuns.