„Se sparie gândul”, ar zice cronicarul constatând că în 2019 românii sunt cam aceiaşi de pe la 1870. Nu aceleaşi persoane, dar aceleaşi gânduri, proaste obiceiuri, dorinţe şi (ne)putinţe. Ne-o spune un rege, chiar primul rege al românilor, Carol I – îi mulţumim d-lui Andrei Pleşu pentru „dezvăluirile” pe acest subiect din revista Dilema Veche.

La 1871, aşadar, după vreo 5 ani de domnie, Carol I scria unui prieten din Germania despre experienţele trăite de el, ca rege, în frumoasa Românie. Şi atunci, ca şi acum, scrisoarea a fost prilej de scandal după ce un ziar din Germania a publicat-o. Parlamentarii românii, „patrioţi” şi orgolioşi de când se ştiu şi până când vor exista, au suportat cu greu „afrontul” adus ţărişoarei de pretenţiosul rege, care recunoştea că n-a prea putut fi de folos României. Din ce cauză atât de puţin folos? E vinovat regele, e poporul de vină? Nici una, nici alta pe de-a-ntregul. Sau, mai exact, câte puţin din fiecare. Trebuie să vedeţi motivele invocate de rege pentru a înţelege ce vreau să spun şi pentru a face legătura 1871-2019:

* Românii sunt un popor „care nu vrea să fie condus dar nici nu e în stare să se conducă singur”. Carevasăzică: haos neguvernabil, vrem libertate, democraţie şi independenţă dar nu ştim ce să facem cu ele. Parcă n-a trecut decât o zi din 1870 până azi...

* Între elite şi mase există o fractură fără leac. Elitele sunt extrem de emancipate, în vreme ce masele se încăpăţânează într-un conservatorism cenuşiu. Elitele conducătoare au obligat ţara „să treacă deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală Constituţie, precum nu are nici un popor din Europa”. Asta în vreme ce „masele nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat cvasirepublicană”. Altfel spus, şi-atunci, ca şi acum, „masele” nu erau pregătite pentru altceva decât „papucul” autocrat al vreunui „sultan”. S-a observat acest lucru după Revoluţia din 1989, care n-a schimbat decât forma, lăsând conţinutul în linii mari acelaşi...

* În sfârşit, Carol I s-a acomodat greu cu „intrigile de partid”. Intrigi de partid la 1870?! Păi asta înseamnă că avem vechime serioasă în materie, nu putem să ignorăm realitatea istorică. Intriganţi de partid câtă frunză şi iarbă în Românica modernă! A evoluat „sistemul” de intrigi? Mai deloc, e vorba de aceiaşi „ultraşovinişti”, de aceeaşi „lipsă de iubire de ţară”, de aproximativ aceiaşi „risipitori de bani publici” sau „călcători ai Constituţiei”. Dar, mai presus de orice, e vorba totuşi de o evoluţie: am dat noi înţelesuri cuvântului „român”, perorăm pe tema românismului glorios ori de câte ori avem nevoie de nişte amărâte de voturi de la nişte amărâţi de oameni naivi în sărăcia lor perpetuă.

Şarlatanul român, „moftul” român, „demagogus latrans”,  cum le spunea Caragiale cam prin aceeaşi epocă. Nene Iancule, ce-ai mai fi scris dumneata, conaşule, despre vechea şarlatanie a noului românism dac-ai fi fost contemporan cu-alde Dragnea! Liviu şi impostorii lui au perfecţionat „moftul” demagog, aducându-l la nivel de artă; un instrument perfect pentru tâmpirea naţiei.