Sărăcia se măsoară. Cei mai mulţi o măsoară direct, în fiecare zi, funcţie de ce şi cât mănâncă, de ce şi cât n-au să le dea copiilor, de cât îi costă pe ei viaţa. Este singura măsură exactă a sărăciei. Institutul Naţional de Statistică măsoară acest gen de sărăcie. Cu instrumente pe care nu le ştim. INS are fel de fel de balanţe ale sărăciei şi bogăţiei, daţi-mi voie să am impresia că statisticienii ăştia sunt foarte optimişti în legătură cu ce, cât şi când avem noi nevoie. Ca să fiu mai exact: ce prezintă INS „oficial“ e poleit cu sclipici, să ne ia ochii. Cred că realitatea e mult mai dură.

Dar, neavând altă balanţă, apelăm la datele oficiale. Care spun următoarele: judeţele Vaslui, Mehedinţi, Botoşani, Teleorman şi Olt, nu ştiu dacă exact în această ordine, sunt cele mai sărace din România. Am citit cu sufletul la gură: Covasna nu e în primele cinci judeţe ale sărăciei. Nu mi-ar fi plăcut, spun drept, ca vreun judeţ din Transilvania să fie printre cele mai sărace. Moldovean fiind, nu-mi place nici că Vasluiul şi Botoşaniul sunt acolo, dar să trecem...

Măsurătorile astea se fac în funcţie de Produsul Intern Brut pe cap de locuitor. Adică de productivitate, de cât producem. În mod normal, nu putem trăi bine dacă producem puţin sau nu producem deloc. În mod normal... În anul 2017, Bucureştiul avea un PIB/locuitor de 25.400 de euro, adică aproape cât cele cinci judeţe din coada listei la un loc.

INS ne mai spune câteva lucruri triste: numărul asistaţilor sociali este în legătură directă cu starea de sărăcie. Judeţele din sud-estul ţării excelează şi în această privinţă: Bacău, Botoşani, Vaslui, Dolj, Olt, Teleorman şi alte câteva nici n-ar putea exista fără ajutoare sociale, venit minim garantat, ajutoare pentru încălzire şi pentru susţinerea familiei.

Datele publicate recent de INS sunt valabile pentru anul 2016, reflectă situaţia din acel an. S-a schimbat ceva între timp? Unii ar spune că da, au crescut lefurile bugetarilor, s-a dat ceva şi la pensii... Trai, nineacă! Alţii vor spune că nu, salariile lucrătorilor din mediul privat au diminuat, în cel mai bun caz au stagnat. Tocmai pentru că e vorba de productivitate, mediul economic impus cu forţa de Guvern nu le permite privaţilor să crească lefurile, chiar dacă, oarecum anormal, bugetarii au ajuns să câştige mai bine decât cei din privat. Guvernul îşi poate permite să falseze, să mintă, să manipuleze, economia reală nu!  

Trendul sărăciei din România nu ne avantajează deloc. Stau mai bine decât noi şi bulgarii. În ţara noastră bogată şi frumoasă, locuită de oameni harnici, viteji şi deştepţi, rata sărăciei era în 2016 de 25%. Adică unul din patru locuitori ai României era sărac. Bulgarii coboară în clasamentul ăsta, noi urcăm. Nu întotdeauna e bine să urci.

Pomenile de la Guvern nu rezolvă problema sărăciei. Le numesc pomeni tocmai pentru că nu se racordează la productivitate. E bine să creşti lefuri şi pensii când ai susţinere economică, altfel începi să te-ntrebi de unde vei găsi bani ca să plăteşti aceste lefuri şi pensii crescute. Sigur, dacă e să urmezi ca boul – adică privind doar înainte –  un program de guvernare făcut pe genunchi, doar ca să câştigi nişte alegeri, atunci totul este explicabil. Şi-atât, mai devreme sau mai târziu vine scadenţa. Nu creezi locuri de muncă, nu faci infrastructură, nu respecţi regulile economiei reale – toate astea şi multe altele se răzbună.

Adevărul nasol e că lucrurile astea pot fi schimbate doar dacă oamenii înţeleg despre ce-i vorba. Ceea ce la noi nu se-ntâmplă, pentru că Guvernul şi Partidul Conducător ne vrea proşti. Vom primi mereu o sută de lei la leafă sau la pensie, ca pe vremea lui Ceaşcă, şi vom fi mereu recunoscători Partidului şi Conducătorului Iubit. Nu ne va interesa de unde sunt banii pe care-i primim. Iar când vom înţelege, dacă vom fi în stare să înţelegem, va fi prea târziu să mai facem altceva decât... Cum era? „Ultima soluţie, înc-o revoluţie!“.