A început să se vaccineze lumea românească majoritar abulică. 80-90.000 pe zi. Ceea ce înseamnă că în primăvara anului viitor vom atinge gradul de imunitate colectivă necesar pentru a răsufla uşuraţi: am scăpat, frate! Până atunci vor mai muri câteva zeci de mii de români. Vinovaţi şi nevinovaţi. La grămadă. În al doilea război mondial, în patru ani au murit 800.000 de soldaţi şi civili români. Pandemia în stil românesc nu va atinge aceste cifre. E bine, nu?! 

Cu ce rămânem după Covid 19? Nu ştiu dvs. cum judecaţi ce ni s-a întâmplat, dar eu rămân cu destule. Printre altele, cu un respect infinit pentru medicii care s-au sacrificat onorându-şi meseria. Dar şi cu multe îndoieli în ce priveşte calitatea umană a populaţiei care îşi spune popor fără să înţeleagă exact ce le deosebeşte. Motiv pentru care cuvinte precum solidaritate, empatie, responsabilitate vor continua să nu aibă sens pentru cel puţin 30% dintre români – presupunând că în final se vor vaccina, totuşi, 10 milioane de cetăţeni.

Pandemia nu mi-a dat nicio şansă să-mi schimb părerea despre rolul nefast al unor instituţii esenţiale în societatea românească, una prea puţin educată pentru a înţelege subtilităţi, tăceri, relaxări. E vorba aici de Parlament, de Guvern, de Preşedinţie, de multe alte autorităţi locale şi centrale. E vorba de o parte a presei, care nu are absolut nimic comun cu interesul naţional. 

Şi e vorba, mai ales, de Biserică, instituţie plătită de stat care n-a slujit nici statul român, nici pe amărâţii care nu cred în medici şi ştiinţă, dar îşi pun toată nădejdea în Dumnezeu şi trimişii Lui pe Pământ. Prea mulţi preoţi îi îndeamnă pe oameni să nu se vaccineze, prea mulţi ierarhi cred şi duc mai departe, la cei slabi de înger, teorii ale conspiraţiei mondiale, cipuri antihriste şi alte enormităţi de care şi unui copil de clasa I i-ar fi ruşine. Doar BOR este nesimţitoare la mizeriile preoţilor ucigaşi, mai-marii Bisericii noastre nu-i dau afară pe zevzecii cu sutană şi nu le interzic predicile din amvon. 

Toţi aceştia – politicieni, medici, preoţi, cadre didactice, oameni de presă antivaccin – au pe conştiinţă zeci de mii de morţi, sute de mii de nefericiţi „aranjaţi” pe viaţă de virus, familii întregi distruse, vieţi compromise definitiv.

Se vorbeşte mult despre „valul de ură”, despre „intoleranţa” pe care le induc în societate diferite categorii de populaţie. Nu e clar pentru mine despre ce categorii e vorba: vaccinaţii, nevaccinaţii, politicienii, medicii, preoţii, oamenii din presă? Vaccinaţii s-au simţit neprotejaţi, părăsiţi de statul român în favoarea unor libertăţi democratice de neînţeles şi a unor voturi iluzorii. Lucru demonstrabil, de altfel. 

Un prieten din copilărie care locuieşte în Bacău mi-a povestit despre aventura căutării unui loc în spitalul din Iaşi (la Bacău nici nu putea fi vorba) pentru o operaţie de montare a unor stenturi salvatoare de cord. Medicul l-a consultat, i-a făcut analize, teste PCR şi tot ce era nevoie şi i-a spus să vină peste două zile să se interneze pentru operaţie. N-a mai apucat, a doua zi spitalul din Iaşi a intrat în carantină, ocupat până la refuz de nevaccinaţii Covid 19. „Nu-i vorba de ură, îmi dau seama că oamenii ăştia sunt manipulaţi şi nu mai reuşesc să gândească ce e bine şi ce-i rău, dar ce vină am eu?! Aveam nevoie urgentă de două stenturi pe un vas de sânge spre inimă. Acum aştept să se termine carantina, mi-e frică şi să dorm, că nu ştiu dacă mă mai trezesc...”.

Nimic şi nimeni nu va putea schimba impresia de dezastru, de haos, de neputinţă a autorităţilor, a clasei noastre politice, în faţa provocărilor acestui virus. În nicio altă ţară europeană nu s-a manifestat atât de violent şi de evident analfabetismul funcţional al unei bune părţi a populaţiei, dar şi al conducătorilor ajunşi, mai mult sau mai puţin întâmplător, la cârma naţiunii. De aproape doi ani, în ţara asta se vorbeşte doar despre ură, moarte, manipulare, prostie, intoleranţă. Cu cuvintele astea în urechi creşte o generaţie de copii. Imagini dezolante văzute pe viu sau la televizor vor marca existenţa acestor copii. Lipsa socializării la şcoală, studiul online, nesiguranţa colectivă îi vor înstrăina, îi vor însingura şi mai mult. 

Ce viitor vor/vom avea? Nu ştiu, chiar nu ştiu. De 30 de ani zic mereu că mai rău nu se poate. Şi întotdeauna s-a putut. Am încercat să-mi păstrez mereu o fărâmă de speranţă, de încredere în oameni, inclusiv în politicieni – despre care nu prea ştiu dacă şi ce fel de oameni sunt. Ce trăim de doi ani încoace, însă, este mai mult decât mi-am imaginat că se poate. Sunt drame pe care acest virus, asociat ignoranţei colective, dar şi inconştienţei, incompetenţei şi indeciziei autorităţilor, le-au creat în foarte multe familii. Drame care vor lăsa urme adânci, chiar dacă în acele familii n-a murit nimeni de Covid 19.

Cumva, Sars-Cov2 a despărţit nişte ape, a ales, a strecurat, a împărţit lumea, a desprins binele de rău fără a decide ce e bine şi ce e rău. Vom trăi cu îndoieli şi amăgiri, cu frustrări şi regrete, cu divorţuri şi împăcări. Poate, cândva, atunci când vom mai creşte, vom avea parte şi de o rază de soare, de speranţa că putem s-o luăm de la capăt, că ne vom face bine. Acum capătul pare a fi pelerinajul la moaştele Sf. Dumitru. Unul care va mai adăuga „palmaresului” pandemic românesc câteva sute de morţi asociate Covid 19. Dar ce nu facem noi ca să ne punem bine cu Cel de Sus?!

De pe patul de spital, cu masca de oxigen pe faţă, o doamnă vorbeşte greu cu asistenta care o îngrijeşte: „Îmi pare rău că nu m-am vaccinat. România fierbe şi Şoşoacă urlă”... E o sinteză a pandemiei româneşti: ţara moare, ţara fierbe, în vreme ce găşti de politicieni iresponsabili urlă reclamând lipsa de libertăţi democratice, trântesc guverne, ori fac alianţe politice care îi vor distruge definitiv credibilitatea.