Trăim vremuri nemaivăzute. După secole de practică inutilă, am reuşit să descifrăm un înţeles simplu: ce uşor e războiul când duşmanul are chip, are oase, are sânge, are muşchi. Am învăţat lecţia asta descoperind, pe pielea noastră, cât de complicat e când duşmanul e invizibil. Revin la tema asta pentru că revine şi Covidul. Dar nu despre nebunia vacanţagiilor va fi vorba în cele ce urmează, realitatea pe care-o trăim e excesiv de dură chiar şi pentru un om cu mult calm, înţelegere şi răbdare, ce să mai zic de psihicul labil care-l însoţeşte pe jurnalistul îndeobşte nevrotic. Aşa că, passons!

Cuminte fiind, ca aproape tot omul trecut de-o vârstă, stau sub nişte frunze mari de „catalpa” şi mă uit la Ringo. E bleg, e toropit, e adormit, e nesimţit. Nu-l mişcă nimic, îl abordează muştele şi viespile de care se descotoroseşte leneş. Mi-l amintesc pe Ringo de-acum vreo 8-9 ani: repezit, energic, ofensiv, mereu în mişcare, atac peste atac spre orice urmă de pisică din curte, asalturi războinice spre gardul care îl separă de drumul pe care trec nişte vite cornute blânde, ori nişte turme de oi cu căţeii şi căpuşele aferente. Energie pură, cum ar zice o reclamă. Singurul respiro pe care şi-l permitea se înfăţişa sub forma unor curse de-a lungul unui gard care-l despărţea de alt gard, după care alt gard se plimba provocator o căţeluşă dintr-o rasă nedefinită, coafată ultima strigare a modei, ochi alunecoşi-inimă zburdalnică...

N-a întâlnit-o niciodată faţă-n faţă, i-a lătrat mereu mesaje peste garduri. E unul din puţinele lucruri pe care-l face şi-acum, pentru că nedefinita fiinţă trăieşte şi încă îşi dă ochii peste cap dincolo de uluci. Altfel, Ringo pare plictisit, fără chef, i s-a împuţinat vederea, auzul îl trădează, picioarele nu-l mai ascultă ca altădată. Pisicile vecinilor zburdă prin curte trecându-i pe sub nas, nu le mai vede, ori nu le mai simte, ori nu-l mai pasionează luptele cu pisici. Familia de arici care s-a oploşit în curte sunt noii lui amici, nu-i mai răstoarnă cu laba, cum făcea pe vremuri, îi invită la masă din porţia lui de boabe, le-ar face loc şi în cuşcă dacă i-ar cere ariciul şef, e cumpătat şi serviabil cum nu l-aş fi crezut.

Singurul lucru care mi-l mai arată pe Ringo de-altădată este reacţia lui faţă de nişte câini vagabonzi liberi, flămânzi şi fericiţi, care se vântură nestingheriţi pe drum. Turbează când îi vede, îi simte, îi aude. Se năpusteşte spre gard, gata să-l dărâme doar ca să-şi înfigă colţii în ceafa străinilor obraznici care-l sfidează. Vagabonzii nu se sperie, ştiu că lupul ăla mare şi fioros nu poate trece de gard, îl provoacă în joacă, după care îl părăsesc dând din coadă victorioşi: „Poate că tu eşti sătul şi curat, dar noi suntem liberi, n-avem stăpân, nu dăm socoteală nimănui”.

O să ziceţi că am idei fixe, dar mărturisesc că nici eu nu pricep de ce când mă uit la Ringo îmi apare în minte „scena balconului” din puşcărie, cu Liviu şi fata-n casă Anca în roluri principale. Ce Romeo a fost şi ce căţel cuminte şi ascultător a ajuns...

Foto arhivă