S-au împlinit 8 ani de la incendiul Colectiv în urma căruia au murit 65 de tineri. Biserica şi bigoţii aferenţi i-au numit „satanişti” pe cei care ascultau muzică rock la clubul damnat în acea seară de sfârşit de octombrie. Apoi Biserica a retractat. Bigoţii au tăcut.

Cine sunt şi ce au făcut bigoţii de atunci şi până acum? La 8 ani de la acel incendiu România nu are încă nici un centru pentru mari arşi. S-au dotat cumva 34 de paturi în diverse spitale, dar grosul marilor arşi se transportă în străinătate.

Nu ştiu dacă Ministrul Sănătăţii, dl. Rafila, este un credincios mic, mijlociu sau fanatic aplecat spre supunere necondiţionată în faţa marilor preoţi – cu sau fără ghilimele. Dar ştim că nepăsarea autorităţilor statului în chestiunea unui centru pentru mari arşi este una criminală.

La 8 ani de la Colectiv, prin sertarele procurorilor zac încă dosarele acestei „afaceri” care au scos sute de mii de oameni în stradă şi au schimbat un premier. A fost preţul plătit pentru demisia lui Victor Ponta unul corect? Înclin să cred că da. Dar dacă vom continua să ne bazăm pe sacrificii umane ca să dăm afară nişte politicieni incompetenţi, atunci va trebui să constatăm că ţara noastră nu are niciun viitor.

Părinţii, rudele victimelor ucise de infecţiile nosocomiale în rudimentarele spitale româneşti au obosit să plângă şi să aştepte. 8 ani înseamnă mii de ore, de zile şi nopţi fără linişte şi fără somn, consumate în speranţa că ochii uscaţi de lacrimi vor vedea dreptatea. Nu s-a întâmplat până acum şi nu cred că se va întâmpla nici în viitorul previzibil. Dreptatea românească are ochii larg deschişi, vede ce trebuie să vadă, ce i se comandă să vadă.

Dacă e vorba ca în incendiul de la Colectiv să existe nişte satanişti, atunci aceştia aparţin clasei politice care şi-a uitat datoria, omenia şi simţul dreptăţii. Nu rockerii sunt posedaţi de Satan, ci onorabilii reprezentanţi ai poporului votant cărora li se fâlfâie de gloata mută, paşnică, oarbă în nemăsurata ei credinţă şi ascultare.

Dar toate trec, nu-i aşa? Vor trece şi durerea, şi amarul, şi obida, şi revolta părinţilor, rudelor, prietenilor celor ucişi de flăcările din Colectiv şi infecţiile din spitale. Va trece chiar şi ministrul Rafila, va veni alt ministru, se va înscăuna alt premier şi marii noştri arşi vor continua să plece cu avioanele peste hotare sau să moară în spitalele din ţara în care guvernele se fac că lucrează pentru sănătatea poporului.

Aceeaşi ţară în care medicii vor să se pună la adăpost de intervenţia puţinilor procurori zeloşi, să nu mai fie arătaţi la televizor atunci când iau şpagă sau când greşesc operaţii omorând oameni. Medicii anchetaţi pentru mită sunt apăraţi de chiar colegii lor, care vor un nou statut al medicului, un statut care să-i ţină departe de anchetele publice.

Ce speranţe mai avem în sănătatea fizică şi morală a naţiunii la opt ani de la Colectiv? Aproape nule, dacă mă întrebaţi pe mine. Dacă îl întrebaţi pe ministrul Rafila, el va fi mai optimist: „Medicii trebuie să urmeze un curs de pregătire împotriva mitei”... Corect, este singurul curs care le lipsea.