Am scris o carte care se cheamă „Singur printre ai mei”. Asta nu înseamnă că ştiu ce-i singurătatea, pentru că n-am fost, de fapt, niciodată cu adevărat singur. Dar era o metaforă despre singurătatea ziaristului de cursă lungă. Cristina Ţopescu, găsită moartă în propria locuinţă după ce nu mai ieşise din casă şi nu mai vorbise cu nimeni vreme de aproape trei săptămâni, a murit împreună cu doi căţei, vegheată de alţi cinci patrupezi pe care-i adunase de pe drumuri.

Tristă şi aiurea singurătate. A murit la nici 60 de ani, panicată de soarta căţeilor. A murit neştiută, privindu-şi câinii. N-a sunat-o nimeni decât într-un târziu. Nu ştia nimeni, sau aproape nimeni, cât şi de ce suferă. Iar aici urmează întrebarea: ne interesează, de fapt, să ştim cât, cum şi de ce suferă vecinul, colegul, amicul? Oare nu ne prefacem că suntem empatici, fără să ne intereseze de fapt nicio clipă soarta omului de lângă noi?

„Colegii” ei de la diverse televiziuni la care a lucrat se declară consternaţi şi îndureraţi. Dar niciunul nu mai ţinea legătura cu ea. N-a sunat-o, bănuiesc, niciun Chirieac, nicio Creţulescu să-i spună „Crăciun fericit” după ce fusese dată afară de la Antena 3. Şi, dac-ar fi sunat-o, cu ce-ar fi schimbat telefonul ăla soarta Cristinei?

Vedeţi, astea sunt întrebări la care nu găsim niciodată răspunsuri. Nu ştim cât contează o vorbă, un apel telefonic de la un prieten, de la o cunoştinţă. Prin lumea asta mare şi-atât de însingurată există linii telefonice pentru cei singuri, bolnavi şi depresivi. Există alţi oameni cărora le pasă de soarta semenilor singuri şi care se-adună în asociaţii extrem de necesare. Oameni care vorbesc cu tine, nimic mai mult. La noi nici când suni la cei plătiţi să te-ajute nu primeşti răspunsul aşteptat, unii te iau la mişto, alţii nu te cred, ceilalţi sunt indiferenţi... Am citit că ministrul de Interne a stat de vorbă la telefon cu un poliţist de prin Bacău, lămurindu-l să nu se sinucidă. E un început, d-le Vela. Dar poate aflaţi şi ce dureri avea omul.

Nu ai ce să aştepţi de la nimeni în România. Sănătatea e bolnavă, Educaţia e bolnavă, Infrastructura e bolnavă. Cei care ar trebui să aibă grijă de singurătăţile şi bolile noastre sunt mai bolnavi decât noi. Bolnavi de putere, de orgolii, de frustrări, de egoisme, de nepăsare, de lăcomie. Cristina Ţopescu era supărată pe unii de la o asociaţie chinologică, nişte „iubitori de câini” pe bani buni care nu veneau să-i ia din locuinţă căţeii pe care obosise să-i îngrijească. Noi suntem supăraţi pe unii care se declară „iubitori de oameni” dar nu se obosesc să ridice de pe caldarâm un bătrân neputincios. Sau pe medicii care dau foc bolnavilor pe masa de operaţie. O, Doamne, dar câte supărări nu avem faţă de bolnavii de Putere, faţă de indiferenţii care hotărăsc cine, cât şi cum trăieşte sau moare în ţărişoara noastră!

Altfel, desigur, o vom uita repede pe Cristina Ţopescu. La urma-urmei, la noi se moare uşor, mor zilnic mii de oameni sănătoşi şi mii de căţei ai nimănui. Nu poţi suferi pentru fiecare. Cristina Ţopescu merită o lacrimă şi-un gând bun nu doar pentru că s-a izolat într-o singurătate demnă, ci şi pentru că a murit suferind de singurătate, vegheată de nişte câini vagabonzi într-o locuinţă stingheră. Da, ştiu, fiecare moare singur, dar ce bine-ar fi să înţelegem şi altfel viaţa, prietenia, singurătatea, bucuria, durerea...