„S-a-ntors lumea pe dos” – zicea bunica atunci când vedea vreo maşină rătăcită speriind găinile pe uliţele colbuite ale Bărcăneştiului. Nu înţelegea ce rost are graba, de ce să fugi cu „otomobilul” ridicând munţi de praf când poţi sta comod, domneşte într-o căruţă trasă de cai, vorbind din mers cu moşii şi ţaţele de pe drum. Azi, dacă ar mai trăi, bunica mea ar avea mult mai mulţi ani decât Mihai Şora, explorând varianta de „cea mai în vârstă persoană de pe Pământ”. Nu e cazul, dar „lumea pe dos” a bunicii a rămas în mintea mea ca naivă exprimare a tot ceea ce nu suntem în stare, ori nu suntem pregătiţi să înţelegem.

Veacul s-a schimbat, am păşit cu picioarele goale şi capul plin de prejudecăţi într-un nou mileniu, trezindu-ne, iată, în mijlocul unui coşmar: războiul la graniţă. Nu în Africa, ori în Orientul Mijlociu, ori prin America Latină, ci lângă noi. Un război care e şi al nostru, pentru că aşa funcţionează lumea de azi, e interconectată. Dacă la Kiev mor oameni şi se bombardează centrale electrice, la Bucureşti începe criza; cresc preţurile, e instabilitate politică şi financiară, oameni cumsecade fac loc în case refugiaţilor din Ucraina. Câţiva, nişte ticăloşi lacomi, fac averi adăpostind la preţuri uriaşe familii întregi fugite din satele şi oraşele pârjolite de rachetele ruseşti.

Preşedintelui ţării invadate i se sugerează să facă pace necondiţionat cu ţara agresoare. Să dea mâna, să se ploconească în faţa preşedintelui dictator-agresor. Greţos, jalnic, greu de înţeles. Ceva ce în mintea mea nu se poate decât dacă lumea chiar s-a întors pe dos; dacă agresorul devine victimă şi victima este considerată agresor.

Sugestia asta netrebnică vine din adâncul întunecat al fricilor noastre. N-am suferit încă de foame, de sete, de frig, de bombe explodându-ne la picioare, de şuierul gloanţelor, de moartea violentă a copiilor sau părinţilor, dar ne tremură genunchii de frică. Ni se închid orizonturile şi nu reuşim să gândim mai departe de micile noastre nevoi, de mizeria noastră, de minora noastră condiţie de „vecini neimplicaţi”. 

Căci aşa sună voinţa unui număr însemnat, mult prea însemnat de români harnici, viteji, drepţi, empatici: „În ce priveşte războiul din Ucraina, pe noi n-ar trebui să ne preocupe decât propriile noastre interese”. În aceşti termeni răspund aproape 50% dintre conaţionali la o întrebare legată de conflictul ruso-ucrainean. Să nu ne amestecăm, să nu suferim cumva şi noi, să nu se supere marele vecin de la Răsărit şi pe noi, să nu ne dea cu nucleara-n cap Vladimir cel Groaznic... Iată cum se demonstrează că nu întotdeauna „vox populi” este varianta corectă, dreaptă, umană a problemei.

O lume pe dos ne aşteaptă, începând de azi, şi în America. Nu-mi doresc şi nu vă doresc să fim martorii unei victorii a republicanilor în alegerile la jumătate de mandat din SUA. Râdem, facem mişto, glumim pe seama unei posibile demenţe senile pe care o devoalează uneori preşedintele Joe Biden. Dar nu uitaţi un lucru: Joe senilul, Joe bătrânul nesigur pe vorbe, Joe uitucul, Joe şovăielnicul este răul cel mai mic şi pentru americani, şi pentru noi.

Nu vă doresc să trăiţi varianta unei lumi conduse de câţiva preşedinţi psihopaţi, aleşi de armate de troli care manipulează votul gloatelor, se joacă cu minţile sărace şi îşi impun propriile reguli, fără nicio legătură cu ceea ce e bine, corect, drept, uman. 

Nu vă doresc să trăiţi într-o lume prăbuşită la picioarele unor Trumpi, Putini, Lukaşenci, Jinpingi. N-ar fi vesel, n-ar fi bine pentru nimeni. Ar fi „lumea pe dos” în formă agravată, explozivă. Sigur, n-avem noi treabă cu marile puteri, noi abia ne târâm în glodul nostru moral, n-avem pretenţii mari, ne ajung câţiva lei de-o cinzeacă proastă la bufetul din colţ. 

Tragedia lumii noastre pe dos este că nu există prea multe variante de răspuns la ofensiva proştilor, psihopaţilor, trolilor, manipulatorilor, perverşilor. Banca rezervelor e aproape goală, iar pe terenul de joc se agită doar nişte nepricepuţi. Trăim cât se poate de prost, ori cât se poate de bine, nu avem o cale de mijloc. Şi nu ne interesează soarta altora, abia reuşim să ne înţelegem noi între noi. Vorba unui înţelept: nouă nu ne e frică de nimeni, pentru că nimeni nu poate să ne distrugă mai profund decât o facem noi.

Aşa că de ce ne-ar interesa soarta Ucrainei, ori soarta Americii? Noi cu lumea noastră, ei cu lumea lor. Lumea lor e pe dos, a noastră stă în poziţie corectă. În primitoarea noastră ţară, în modesta lume românească, până şi cormoranii fac baie în piscină!

Sursa foto - Україна Єдина, Facebook