Paradox românesc: marii poluatori sunt bine-merci, mai plătesc câte o amendă minoră din când în când şi-şi văd de afaceri. Ard incineratoare de deşeri toxice, cum a fost cazul recent de la Brazi. I-a dat foc unul care s-a sinucis cu ocazia asta – aşa reiese din primele cercetări. Ard munţi de gunoaie prin ţară, se depozitează gunoaie prin cele mai frumoase zone din România, dar autorităţile nu par să aibă metode să oprească fenomenul care începe să îngrijoreze şi Uniunea Europeană. De unde şi accentul pus pe Mediu în Programul Naţional de Redresare şi Rezilienţă – accent pe care mi-e greu să cred că Guvernul României şi l-a însuşit la modul sincer, deschis, determinant.

Nu doar o industrie neperformantă ne asfixiază plămânii, ci şi un uriaş parc de maşini second hand, o nesfârşită „materie primă” în ce priveşte poluarea. Proprietarii acestora au o scuză: maşinile vechi de fabricaţie germană, de pildă, nu sunt mai poluante decât maşinile noi fabricate în România. Greu de crezut, dar câtă vreme afacerea asta e legală, iar preţurile maşinilor second sunt la jumătate, dacă nu la un sfert, din cel al maşinilor noi, nu poţi să le ceri oamenilor să renunţe la această facilitate. Nici măcar camioanele vechi de mărfuri sau microbuzele de călători, în urma cărora rămâne un nor de gaze toxice, nu sunt oprite în trafic.

Dar să lăsăm marea poluare industrială, cu maşini, termocentrale şi alte „afaceri” care ucid mediul. Să venim la poluarea de lângă casă, pe care Ministerul Mediului pare să se fi focusat în ultimul timp. Poluarea pe care o simţi în aerul pe care îl respiri într-o staţiune de munte, să zicem. În apa din râul de munte pe lângă care te plimbi şi-ai fi tentat s-o bei, dar pe care vezi plutind omniprezentele sticle de plastic, cauciucuri, materiale de construcţii şi alte „minuni” ale tehnicii. În lipsa de soluţii a unor primării de comune în colectarea selectivă a gunoaielor.

În privinţa aerului, ce să zic, avem ordine clare: n-ai voie să arzi vreascuri şi crengi în propria curte-grădină-ce-o fi. Nu respectă aproape nimeni ordinul ministrului, vezi şi simţi fumuri peste tot. Ca să fiu cinstit, nu mi se pare cel mai grav lucru posibil în materie de poluare. Sobele încălzite cu lemn pe toată durata iernii în locuinţele de la oraşe şi sate produc daune mult mai mari. În blocul din Sf. Gheorghe în care locuiesc, ferestrele apartamentelor vecine cu casele pe pământ din zonă stau mereu închise pentru că proprietarii acelor case se încălzesc la centrale cu cărbuni, cauciucuri sau alte deşeuri urât mirositoare. Iese un fum de nu-ţi vine să crezi.

În ce priveşte colectarea selectivă, Sf. Gheorghe stă bine spre foarte bine – cel puţin comparativ cu ce se întâmplă în ţară. Nemţii, occidentalii în general au zeci de ani de experienţă în materie, ştiu ce şi cum să facă, ei separă tot cu migală şi determinare. Noi mai avem până atunci, dar în oraşele noastre se fac primii paşi spre o selecţie a gunoiului menajer.

În mediul rural, poluarea de orice fel e o iluzie. Primăriile sunt obligate să ia măsuri, unele au întocmit ghiduri de colectare selectivă, oferă saci menajeri de diferite culori pentru sticlă, hârtie, plastic, pe care ar trebui să-i ia o maşină de trei ori pe săptămână. Foarte puţini saci apar pe la porţile oamenilor, cei mai mulţi ard şi hârtiile, şi plasticul, iar sticlele şi dozele de aluminiu sunt aruncate de-a valma pe marginea drumului sau prin apele care curg prin sate. Poluarea nu este o preocupare a românilor din aşezările rurale câtă vreme aerul nu a devenit irespirabil, iar primăriile nu-i amendează pe cei care poluează.

Şi totuşi, datele publicate recent de Eurostat arată că cea mai mare poluare a aerului din Uniunea Europeană se întâmplă în România, Bulgaria şi Polonia. Atunci când se vor cerceta şi apele, mi-e şi frică să mă gândesc ce vor descoperi instituţiile UE în materie de poluare în România...

Concluzie: fără controale şi amenzi consistente, nicio intenţie, oricât de lăudabilă, nu trece de calificativul „inutilă”.