Dictatorul e în noi, în fiecare dintre noi. Nu vă iluzionaţi că dictatori din afara ţării ne obligă să ne scufundăm în mocirla financiară, culturală şi morală în care ne zbatem. Nu Uniunea Europeană arogantă, nu Occidentul lacom, nu America trădătoare, nici măcar Rusia invadatoare nu ne obligă să fim proşti, hoţi, necivilizaţi, analfabeţi, cocoşi bătăioşi când nu trebuie şi găini supuse când nu e nevoie.

Noi suntem dictatorii. Noi, cu votul nostru; cu Parlamentul pe care ni l-am dorit, cu alianţa politică şi guvernul pe care nu ni le-am dorit, dar aşa au ieşit, că nici cu AUR-USR-UDMR nu se putea trăi. Aşa că ne-am trezit cu răul cel mic, care acum ni se pare mare pentru că între timp, adică în timp ce noi dormeam, răul ăsta a tot crescut.

Şi nici măcar guvernanţii nu sunt dictatori, aş zice mai degrabă că habar n-au ce să facă, nici vorbă să ne dicteze ceva. Stau cu mâna întinsă la Uniunea Europeană aşteptând mare mila Ei. Care nu vine, pentru că UE nu dă de pomană, UE vrea reforme, vrea să trecem şi noi, în sfârşit, de la feudalismul târziu la capitalismul timpuriu. Iar Ciolacu şi Ciucă nu sunt în stare să-i convingă faptul că Alianţa şi Guvernul ei vor şi pot să ducă România pe acest drum.

E simplu, Occidentul citeşte, vede, aude ce se-ntâmplă în ţară, nu i se poate ascunde nimic. Vede cum mint miniştrii noştri, cum se fac că muncesc la reforme, la reducerea deficitului, dar de fapt doar cârpesc un sac găurit. Vede cum marii noştri oameni politici nu-s capabili să ia nişte decizii nepopulare pentru că le e frică de votul electoratului. Care electorat, nu-i aşa, hotărăşte pe ce drum o apucă România. O fi suficient? Aş zice că nu!

Ce înseamnă asta? Este evident: dictatorii suntem noi. Pentru că noi, bugetarii, ieşim în stradă când un ministru nevolnic, speriat de bombe, îndrăzneşte cu jumătate de gură să declare presei că vrea să scoată nişte sporuri aiuritoare, necuvenite sau nişte funcţii inutile din schema bugetofagă. Sub presiunea angajaţilor, ministrul renunţă a doua zi la marile lui reforme...

Pentru că noi, bugetarii, punem digitalizarea pe butuci, conştienţi că acest proces aducător de venituri consistente la buget înseamnă reduceri de personal, oameni deveniţi inutili şi schimbaţi din funcţii sau trimişi în şomaj.

Pentru că noi, Poporul suveran, vorbim de evaziunea fiscală ca de o datorie inexistentă către un stat slab: „Puneţi voi taxe cât vreţi, că pe noi nu ne interesează, fentăm, nu plătim, ne strecurăm, plecăm din ţară...”. Şi-atunci evazioniştii prosperă, iar statul sărăceşte şi mai mult. Soluţia ar trebui să vină din ambele părţi, dar cine să se ocupe de asta?!

Pentru că noi, statul român, nu putem renunţa la companiile inutile, total nefuncţionale, care adună la un loc un sfert din datoriile la buget. Gaura la buget este de vreo 90-100 de miliarde de euro. Datoriile companiilor „de stat degeaba” se duc spre 25 de miliarde.

Pentru că noi, magistraţii „speciali”, ne opunem oricărei reforme care ne-ar afecta veniturile uriaşe de cele mai multe ori nemeritate.

Pentru că noi, prin partidele pe care le votăm sau nu le votăm, am politizat toate funcţiile publice, de sus până jos, nu scapă nici femeia de serviciu sau paznicul de la primărie. Iar politizarea cu orice preţ înseamnă incompetenţă, deci lipsă de progres, de dezvoltare, de rezultate în comunităţile sau instituţiile respective.

Pentru că noi, prin Parlamentul, Guvernul şi autorităţile locale pe care le-am votat sau nu le-am votat, nu ne dorim o reformă administrativă reală, care să reducă la jumătate numărul UAT-urilor – renunţând astfel, măcar în parte, la gaşca funcţionarilor incompetenţi şi inutili şi propunând în schimb proiecte de dezvoltare locală funcţionale. Excepţiile de la regula incompetenţei autorităţilor, general valabilă în politica românească, sunt, din păcate, rare, drept pentru care mă bucur cu atât mai mult că oraşul în care trăiesc intră la capitolul „excepţii”.

Pentru că noi, prin şantajul electoral permanent făcut de baronaşii locali asupra baronilor de la centru, ne-am închis toate drumurile europene, optând pentru uliţele prăfuite în care s-au născut şi-au trăit strămoşii noştri, în care trăim şi suferim şi murim şi noi, dar în care suntem, nu-i aşa, pe veci stăpâni. Că ailaltă, cu „fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea”, nu mai merge, e prăfuită rău...

Nu ştiu dacă am fost destul de limpede: merităm să ni se-ntâmple tot ce ni se-ntâmplă; ne place sau nu, dictatorii suntem noi! Exclus să mai avem nevoie de contribuţia altora la nemulţumirea, nefericirea şi victimizarea majoritară.