Nu toţi medicii sunt eroi. În vremuri grele, de război cu Pandemia, li se cântă Imnul pe străzi din maşinile Poliţiei. Prin alte părţi sunt aplaudaţi din balcoane de populaţia obligată să stea în casă. Corpul medical va avea statui în oraşele Italiei. Acolo au murit infectaţi cu Covid 64 de medici. Dar s-au întâmplat puţine demisii ale medicilor, asistentelor şi infirmierilor. Sunt depresii, sunt stări de panică, dar extrem de puţini dezertează. Dimpotrivă: în Lombardia s-au cerut 500 de infirmieri şi s-au prezentat 10.000 de voluntari. Pardon?!

La noi, cum spuneam, li se cântă Imnul pe străzi într-un război care abia a început. Dar tot la noi personalul medical nu are echipamente de protecţie absolut necesare. Sunt situaţii în care medicii luptă cu furca împotriva tunului. Greu să reziste. Guvernul dă din colţ în colţ, din declaraţie în declaraţie. Cu nişte limbi de lemn pe care le credeam vindecate, Vela, Tătaru şi Dancă ne asigură că uite-acu’ vin măştile, echipamentele, ochelarii şi tot ce le trebuie. „Uite-acu“ durează de vreo 3 săptămâni. Vin cu ţârâita pentru că nu mai sunt pe nicăieri. Le-au luat alţii, mai vigilenţi, în vreme ce politicienii noştri se jucau de-a alegerile anticipate. Aşa că acum medicii sunt oarecum descoperiţi. Încep să se fabrice şi în România, dar va mai dura un timp.

Cu toate acestea, cei mai mulţi, marea lor majoritate îşi fac meseria cu devotament. Le e frică, desigur, dar depăşesc sentimentul. Sunt conştienţi ce sacrificii presupune meseria de medic. Mulţi au familie, mai au părinţi şi plâng când se gândesc la copiii care-i aşteaptă acasă. Nu stau toţi în vile cu 7-8 camere şi trei bucătării, iar apartamentul strâmt de la bloc nu favorizează izolarea. Dar rezistă cu stoicism şi eroism tentaţiei de a da bir cu fugiţii în această luptă nedreaptă cu un duşman invizibil.

La unii medici frica e dominantă. Soarta familiei e mai importantă decât soarta spitalului, a bolnavilor, a infectaţilor. Nu-i poţi acuza pentru asta. Sunt doar nişte oameni. N-au stofă de eroi, cum n-avem nici noi, restul. Nu putem fi toţi „regina Maria” colindând şi îngrijind răniţi bolnavi, infectaţi în spitale de campanie mai puţin dotate decât cele pe care le are acum România. Şi totuşi...

Medicii au depus un jurământ care îi obligă să uite fricile şi să se dedice îngrijirii bolnavilor. Unii nu respectă acest jurământ şi dezertează, îşi dau demisia sau pur şi simplu pleacă acasă şi nu mai vor să audă de spitale, bolnavi, Covid. S-a întâmplat la spitalul din Orăştie, la spitalul CFR din Timişoara, la alte spitale din Vestul şi Centrul ţării (inclusiv la Braşov), zone în care îmbulzeala diasporenilor disperaţi să ajungă acasă a lăsat urme. Motivul demisiilor e acelaşi: nu suntem protejaţi, nu avem echipamentele de protecţie necesare. Aceşti medici nu mai cred în promisiunile preşedintelui, miniştrilor, binevoitorilor de tot felul. Unii dintre ei n-au avut încă nicio tangenţă cu bolnavii, spitalele în care lucrează au echipamente de protecţie şi totuşi... fug de rup pământul doar când aud de Covid 19.

Cât de ruşinoasă este fuga asta a lor sănătoasă? Aici eu văd unele nuanţe care nu-i favorizează. Nici soldaţii n-au întotdeauna cel mai bun echipament, dar nu ezită să lupte, să se bată, mulţi sunt răniţi, unii mor. Asta le e meseria, aşa sună jurământul pe care-l depun. Eu cred că medicii au acelaşi statut social: sunt soldaţi, luptă în tranşee, în războaie cu microbi, viruşi, răni şi boli urâte, unele necunoscute. Motiv pentru care lumea aşteaptă de la ei reacţii nobile de soldaţi patrioţi. Care, iată, nu vin întotdeauna. Frica învinge, uneori, jurământul.  

Alţii nici nu mai ajung să se dedice bolnavilor, pentru că sunt victimele propriei lor condamnabile neglijenţe – ajungând în izolare sau carantină după o tratare superficială a problemei Covid 19. E cazul medicilor de la spitalul din Sf. Gheorghe, care se pare că au transmis Covidul altor medici şi unui număr încă necunoscut de persoane pe care aceştia le-au consultat. Acum se numără doar „răniţii“, să sperăm că nu va fi vorba şi la noi de morţi. E şi cazul directorului medical şi managerului Spitalului Judeţean Suceava, care au infectat prin decizii total aiurea aproape tot personalul spitalului, plus nu mai ştiu câţi pacienţi, dintre care vreo 20 au murit deja. Aceşti doi medici au pe conştiinţă, aşadar, un măcel întreg. Cazurile au fost preluate de procurori.

Ce putem înţelege de aici? Cel puţin două lucruri: 1. Nu poţi condamna un medic pentru că îi e frică de Covid 19, dar poţi să apreciezi că şi-a greşit meseria. 2. Medicii care rămân şi luptă în tranşeele acestui război ciudat („drôle de guerre“, cum ar spune francezii) merită nu doar Imnul pe străzi, vorbe frumoase şi salarii mărite. Ei merită, înainte de toate, să fie dotaţi cu echipamente de protecţie vitale în bătălia cu virusul, pentru a nu fi nevoie apoi să cărăm marmură din Spania şi Italia pentru statui „în memoria medicilor eroi căzuţi la datorie“ din cauza neglijenţei, nepriceperii, prostiei sau zgârceniei autorităţilor. Ca să nu mai zic că demisiile astea, întemeiate sau nu, pot fi teribil de molipsitoare. Ca şi Covid 19.