OPINII 3 iunie 2020

EDITORIAL. Despre dor şi frică

de Dumitru Manolăchescu | 3803 vizualizări

Mi-e dor să fiu liber. Dacă să fii liber înseamnă să nu-ţi fie frică, atunci mi-e dor să nu-mi fie frică. Mi-e dor de oamenii apropiaţi pe care nu-i mai pot atinge. Mi-e dor de-o strângere de mână.

Mi-e frică de boli şi de proşti. Mi-e frică de „noua normalitate” care ni se arată la orizontul acestei veri: distanţare fizică, priviri bănuitoare în ambele sensuri, interpretări şi înţelesuri subtile. Cum să stai la masă cu un grup de prieteni într-o cârciumă? Suntem vreo 14, o gaşcă mare şi înţeleaptă. Şi vorbăreaţă. La câte mese ne-am găsi loc cu toţii?! Greu...

De-ăştia care nu se uită în oglindă dai la tot pasul. Pe unul l-am ocolit la doi metri, era la o parolă într-un grup. I-am salutat reverenţios, încercând să trec mai departe. N-a ţinut, m-a recunoscut şi m-a admonestat: „Ce faci, ţi-e frică de noi, te dai mare, de ce ne ocoleşti?”. „Păstrez distanţa sanitară, să n-aveţi nici voi, nici eu probleme”. „Tu chiar crezi ce spun proştii ăştia?!”.

E un adevăr, proştii nu ştiu că-s proşti, ei îi cred întotdeauna pe alţii proşti – se numeşte „efectul Dunning-Kruger”, e studiat de psihologi. Cu cei care nu văd virusuri, ci conspiraţii ale lui Soros sau Bil Gates n-ai niciodată nicio şansă. Nu poţi să vorbeşti, nu poţi să te înţelegi cu ei. Ei spun întotdeauna „ştiu” pentru că mintea lor refuză cuvântul „cred”. Ei au doar certitudini. Ştiu, de pildă, că Pământul este plat. Că n-au murit sute de mii de oameni, sunt cifre scoase din burtă de cei care manipulează omenirea. Îmi zicea la telefon cineva: „Ai vreo cunoştinţă, vreun amic printre morţi?”. I-am zis că n-am. „Păi vezi?!”. Adică vezi băi, prostule, că totul nu-i decât o minciună? Unde-s morţii?

Să-i zici despre gropile aproape comune din Italia, din Spania, din America, din Anglia? Pierdere de timp. „Totul e regizat”. Regie e şi cu virusul, el a fost creat în laborator de chinezi şi dat apoi americanilor ca să-i omoare pe bătrâni, că erau prea mulţi şi costau prea mult. Şi încă sunt prea mulţi, n-au murit câţi trebuie, mai e loc de-un virus...

Suntem obligaţi să trăim cu dorul şi frica laolaltă. Dorul de cei cu care nu te poţi întâlni, pe care nu-i poţi săruta, îmbrăţişa, atinge. Un salut de departe, legal într-o nouă normalitate, devine imprudent, trufaş, discriminatoriu. Pe de altă parte, când vezi un grup mai mare pe stradă sau la restaurant devii bănuitor.

Politică, economie, criză? Ieri au fost doar 120 de infectaţi şi prea puţini morţi ca să ne panicăm. Am uitat de pandemie, revine în forţă politica. Se-aud trâmbiţele „aleşilor” neamului chemând la moţiune, la dărâmat guvernul care nu umflă pensiile cu 40%... Am terminat cu virusul din laboratorul chinezesc, ne cotropeşte „virusul” din laboratorul politic românesc. Mă întreb şi mi-e teamă să găsesc răspunsul: care-o fi mai periculos?

Un lucru e clar: în curând vom fi uitat de pandemie. Ciudat sau poate nu: avocatul poporului şi judecătorii CCR, supuşi politici, au desfiinţat amenzile. Şmecherii care n-au respectat legea au câştigat, cei care au stat în casă au pierdut. C-aşa-i la noi, întotdeauna cei corecţi, cei cinstiţi pierd.

Scriam pe la începutul pandemiei, când lumea era îngrozită, că vom ridica statui cadrelor medicale victime ale virusului. Groaza a trecut, ne-am relaxat. Nu mai sunt sigur că se va întâmpla, cred mai degrabă că statuia îi va reprezenta pe şmecherii care au păcălit cu vitejie şi statul, şi legea, şi boala. Iar noi, ceilalţi, vom rămâne ca în nuvela lui Rebreanu: nişte proşti.  

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.