Încep să-l iubesc pe Papa Francisc. Omul ăsta cu statut efemer de Sfânt Părinte a făcut câteva lucruri care îl situează într-un top al sincerităţii absolute: *Şi-a afirmat public credinţa într-un Adevăr riscant: „Mai bine ateu decât ipocrit“! Ca el gândesc mulţi, dar sună absolut incredibil din gura unui Papă *A spus într-un interviu că „Iadul nu există“. Asta poate însemna orice: de pildă, că nu există nici chinurile Iadului, sufletele celor slabi în credinţă dispar pur şi simplu; greu ca Biserica să accepte că pedeapsa divină nu există – dar poate că ăsta este însuşi Iadul, nu?! O dată în plus, Papa pune preţ pe Adevăr aşa cum îl simte şi îl gândeşte el, indiferent cât este de nonconformist şi neconvenabil Bisericii *În Joia din Săptămâna Patimilor a spălat picioarele a 12 deţinuţi. Asta m-a impresionat cel mai mult, chiar dacă e un gest repetitiv, l-au mai făcut şi alţi Papi.

Cu ocazia asta am fost nevoit să fac comparaţii între capii Bisericilor, între ceea ce propovăduiesc şi ce fac trimişii lui Dumnezeu pe Pământ în numele religiilor *În ziua de Paşti a romano-catolicilor, Papa a vorbit în piaţa Sf. Petru din Roma despre „Dumnezeul care apare în fiecare persoană“. Din câte îmi dau seama, asta duce cu gândul exact la Dumnezeul şi Sfinţenia din noi, la Omul care este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. O idee care mă bântuie de multişor, grazie, Padre!

L-am văzut pe Papă spălând şi sărutând picioarele a 12 deţinuţi, acasă la ei, adică în închisoarea în care îşi ispăşesc pedepsele – poate au omorât, poate au furat, poate au tâlhărit... Poate au nesocotit toate faptele interzise de învăţăturile biblice. Şi totuşi, Sfântul Părinte le-a spălat picioarele privindu-i în ochi şi suportând, senin, emoţia din privirile şi gesturile lor.  Dovadă de umilinţă creatoare, de înălţare a sufletului până acolo unde oamenii nu-l mai pot înţelege. 

Nu sunt, după cum probabil ştiţi, adeptul niciunei credinţe religioase care îl pune în centru pe Creator. Cred că este necesar să crezi în ceva, dar ştiu în acelaşi timp că Biserica este o instituţie care te îndeamnă să crezi întotdeauna şi să nu cercetezi niciodată. Poate pentru că Biserica este atât de trufaşă mă impresionează faptele de umilinţă ale preoţilor, ale sfinţilor sau mai puţin sfinţilor părinţi, de oriunde ar veni ei. La fel cum mă impresionează, de data asta neplăcut, lăcomia fără margini a unora dintre preoţi, indiferent de ce cult aparţin.

Umilinţa e prima treaptă a scării pe care un credincios o urcă pentru a ajunge la Cel în care crede. Scara există, treptele sunt şubrede – cine o urcă? Foarte puţini. Doar cei aleşi. Doar cei cu adevărat măreţi în umilinţa lor. Mi-aş dori să văd gesturi de umilinţă reală, neprefăcută, la preoţi, la înalţii prelaţi – şi mă refer aici mai ales la cei ortodocşi, pentru că îmi sunt mai cunoscuţi. N-am apucat să văd la ei o asemenea umilinţă izbăvitoare. La prea mulţi am văzut o cumplită indiferenţă faţă de nevoile credincioşilor, o feroce preocupare faţă de propria bunăstare, o trufie nemărginită. La ce bun să înalţi o catedrală de faraon pentru un popor strivit de sărăcie şi nedreptăţi sociale?! La alţii am văzut orgoliu meschin, egoism, lăcomie. Nimic care să semene cu sfinţenia, cu aura, cu „talantul“. La prea puţini, din păcate, am întâlnit umilinţă, empatie, chemare adevărată către cele sfinte.

La Papă am văzut sinceritate, cumsecădenie, umilinţă, omenie. Nu l-aş credita, prin comparaţie, pe Prea Fericitul nostru Daniel cu asemenea calităţi. Până şi titulatura – de care nu este el vinovat, e drept – cere o privire circumspectă: ce-i aia Prea Fericit? Cum sună asta? Nu-i o trufie absolut gratuită? Cum să fii tu, păstorul, Prea Fericit, iar turma să se chinuie să supravieţuiască într-o societate ostilă, girată de amestecul parşiv al Bisericii în politică? Ceva nu mi se pare în regulă, dar nu-s eu cel chemat să descâlcească ghemul ăsta de socoteli bisericeşti. Adevărul e că mi-aş dori să aud şi din gura Prea Fericitului nostru cuvinte memorabile, dar nu se-ntâmplă.

Când îl văd pe Papa Francisc gândul mi se duce la preotul care l-a adăpostit pe Jean Valjean, eroul din „Mizerabilii“ lui Victor Hugo. Evadase de la ocna în care intrase pentru că furase o pâine. A mâncat, a fost omenit dar n-a rezistat tentaţiei de a fura din casa preotului nişte sfeşnice de argint. A plecat cu ele în crucea nopţii, a încercat să le vândă dar a fost prins de oamenii legii. A spus de unde le are, iar ei l-au dus la preot pentru reconstituire. Acolo, monseniorul l-a privit adânc şi i-a spus în faţa tuturor: de ce nu le-ai luat pe toate, aşa cum te-am rugat? Mai sunt două în celălalt dulap, ia-le şi mergi în pace! Din acel moment, Jean Valjean a fost alt om – evident, mai bun.

Sunt gesturi şi cuvinte care fac mai mult decât o mie de predici ipocrite. Papa Francisc mi se pare a fi un om al gesturilor şi cuvintelor sincere, simple, un Părinte cu o aură de Sfânt pe care nu pare a şi-o dori. Aşa îl percep eu, cel nedus de prea multe ori la Biserică. Dacă nu sună bine pentru ortodocşi în Săptămâna Patimilor, îmi pare rău. Sunt, la rândul meu, sincer şi mi se pare că n-are sens să ne-ascundem după cuvinte şi credinţe false! Cred cu tărie că forţa Bisericii stă nu în semănarea fricii de Cel de Sus, ci în apropierea de oameni, de durerile şi bucuriile lor. Menirea Lui şi a slujitorilor Lui pe Pământ trebuie să fie aceea de a îndruma, de a ajuta, nu de a pedepsi. Lumină din lumină, nu?!