Ar fi cazul să nu mai fim naivi şi să tratăm cu scepticism orice promisiune care sforăie de populism mai rău decât unul suferind de polipi. Vreau să spun că după 30 de ani de amăgiri ar trebui să deosebim minciuna de adevăr şi populismul deşănţat de realitatea nefardată.

Ce aşteptări am eu de la 2020? Nu e atât de complicat cum s-ar putea crede. Mi-aş dori, de pildă, să nu ne mai creadă partidele proşti. Pentru că nu suntem, am demonstrat-o în cel puţin două, recente, runde de alegeri – când am refuzat mita electorală şi populismul fără acoperire. Evident, nu ne dorim alte mite electorale şi alt populism, eventual de alte culori politice.

E vorba, deci, de respect şi de bun simţ. Greu de găsit la politicienii unor partide orgolioase şi trufaşe, o adunătură de tipi ciudaţi, rămaşi parcă de pază la statuile înaintaşilor comunişti. Încă nu ne dăm seama ce uriaş pericol am evitat la alegerile europarlamentare şi prezidenţiale din 2019, încă suntem buimăciţi de „realismul capitalist” pe care se chinuie să-l nuanţeze PNL, el însuşi un partid cu destui elefanţi roz în alcătuire. Dar am senzaţia că am găsit drumul corect.

N-am crezut promisiunile unuia care împarte acum celula puşcăriei cu încă 5 „onorabili” infractori. Prin 2018 tristul personaj ne spunea de impozite zero pentru cei cu lefuri sub 2.000 de lei, de pildă. Sau de mărirea obligatorie a pensiei cu 40% în 2020. Vindea pielea ursului din pădure. N-au cumpărat-o decât puţini. Ştiu, e greu acum pentru liberali să zică „nu putem”, o lălăie şi ei, aşteptând o minune bugetară care nu va veni. Banii sunt câţi sunt, nu-i înmulţeşte niciun Iisus. Îi înmulţeşte munca noastră, inteligenţa şi curajul nostru, cinstea şi determinarea în a găsi soluţii. Calităţile astea pe care le credeam pierdute se găsesc şi în Parlamentul României, e drept că nu într-o cantitate prea mare. Dar există, e nevoie doar să fie lăsate să lucreze, să creeze, să producă.

Iar aici intervine rolul liderilor unor partide care şi-au asumat guvernarea în toamna trecută. Nu se mai ştie exact care sunt ele, ALDE participă la guvernare în teritoriu dar nu votează cu PNL în Parlament, Pro România suferă de hemoragie, dau bir cu fugiţii cinci parlamentari de-ai lui Ponta, normal că se duc la PNL – are şi Orban nevoie de-o majoritate cât de cât, PSD se tot pregăteşte de-o moţiune de cenzură, n-ar prea trebui să treacă. Cel puţin nu încă. PNL stă foarte bine în sondaje, restul... nu prea se mai văd. UDMR...

Fiindcă veni vorba, în ce ape se mai scaldă acest partid? Ultima lor acţiune se numeşte un proiect de lege pentru recunoaşterea autonomiei Ţinutului Secuiesc. L-au depus de Crăciun, la Camera Deputaţilor, doi parlamentari UDMR. Nimic nou, este? E nevoie de mobilizarea electoratului maghiar în an de alegeri, cum altfel s-o faci? Că propunerea cu 35.000 de euro pentru al treilea copil pare scoasă din sertarul cu scenarii proaste.

2020 va fi un an special, aş zice hotărâtor pentru destinul României. Nu putem, nu avem voie să-l ratăm, să ne întoarcem la ce-am fost, la obscurantism politic şi populism greţos. De aceea avem nevoie de respect, de adevăr, de inteligenţă, de curaj. Respectul ni l-am câştigat aproape singuri prin vot, cu adevărul, inteligenţa şi curajul mai avem de lucrat.

   Şi mi-aş mai dori ceva, deloc în ultimul rând: puţină pace în lume. Sună ca la concursurile de Miss Analfabeta, recunosc, dar când văd ce se-ntâmplă în Iran, Irak, America mă trec năduşeli şi fiori reci în acelaşi timp. Suntem la o bombă distanţă de-un război nimicitor. Trist e că bomba asta se află în mâinile unor bolnavi de Putere. Unii le spun „nebuni”, ţinând cont că şi nebunia e o boală. Nu-ţi prea vine să râzi...

Pentru că oricum n-au bani să facă lucruri serioase, oamenii de ştiinţă au hotărât care este ziua în care românii renunţă la angajamentele luate în noaptea de Anul Nou: 19 ianuarie. Nu mă-ntrebaţi de ce tocmai atunci ne-apucă neagra disperare, dar ţineţi minte data: 19 ianuarie.