Cât de drept o fi să nu te mai saturi de lefuri, pensii, indemnizaţii şi tot soiul de alte privilegii?! Dar de ce fel de dreptate poate fi vorba când împărţitorii dreptăţii sunt primii care se pun în capul mesei, primii privilegiaţi, primii discriminaţi pozitiv? Am un singur răspuns: este dreptatea celor care pot! Este dreptatea celor care fac şi interpretează legile.

Nici măcar nu mă mai revoltă, pentru că e vorba de nişte legi făcute de stânga politică FSN-PDSR-PSD şi păstrate-întregite de dreapta politică CDR-PNL-PDL. Adică aici şi-au dat mâna, ca fraţii, toţi politicienii care s-au crezut mai egali decât egalii, mai deştepţi decât deştepţii, mai utili decât utilii. S-au crezut doar, pentru că nu sunt, dar asta-i altă discuţie.

Aşadar, onorabilul judecător la CCR Marian Enache, un „emanat” PSD  care în 2017 se poza cu infractorul Mircea Cosma, baron de Prahova condamnat atunci la 8 ani de închisoare în primă instanţă, acest Marian Enache câştigă într-un an de zile 812.892 de lei, adică vreo 67.000 de lei pe lună. Cum se poate asta? În esenţă împărţind dreptatea, cum spuneam; de la Curtea Constituţională ia o leafă de 297.000 de lei pe an (împărţiţi dvs. la 12, că mie mi-e greu). De ce ia leafa asta? Ca să voteze ce îi şopteşte Iordache la urechea stângă, ori ce simte el că-i doare pe Liviu Dragnea, pe Dăncilă, ori pe alţi foşti colegi de partid. La leafa asta mizerabilă se adaugă următoarele: pensie de la Casa de pensii 321.476 de lei, pensie de la Casa de asigurări a avocaţilor 23.000 de lei, pensie de la Parlament pentru trei mandate 91.000 de lei şi un „mizilic” de indemnizaţie de revoluţionar la Vaslui de 12.000 de lei. Plus nişte diferenţe de la pensia de stat de vreo 67.000 de lei  – diferenţele astea sunt întotdeauna pe plus la pensiile foarte mari. Toate sumele astea adunate şi împărţite fac 67.748 lei pe lună. Puţin peste 15.000 de euro adică. Un venit care l-ar face invidios şi pe Donald Trump, ca să nu mai zic de Iohannis al nostru, cu toate casele lui închiriate, ori de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.

Şi când o auzi pe Veorica Dăncilă şi pe toţi „stângiştii” care urlă după dreptate şi egalitate te-apucă dracii: unde-i, frate, dreptatea? Ni se-ntoarce stomacul politic pe dos când e vorba de nişte pensii „speciale” de 4.000 de lei, dar nu scoatem o vorbă când se pune problema cumulărilor de pensii, indemnizaţii şi salarii care ajung la cifre ameţitoare pentru orice om dotat cu minim bun simţ. Iar „onorabilul” Enache n-a renunţat nici măcar la indemnizaţia de revoluţionar într-un Vaslui în care nu s-a tras nici un glonte la Revoluţie, dar în care el, „revoluţionarul”, a intrat primul, nestingherit, în biroul prim-secretarului de judeţ după fuga lui Ceauşescu cu elicopterul. Vorba cuiva, aşa o fi şi pe lumea ailaltă?!

Da, domnule, dar omul ăsta a riscat, a muncit, a vorbit, n-a gândit, a fost chiar membru în vreo 4-5 partide politice, începând de la FSN şi trecând prin PDSR, ApR, PC şi UNPR. Nu i-a fost uşor, nu-l invidiaţi, merita omul răsplata CCR, merita şi leafa, şi pensiile. Dar nu pricep un lucru: de ce dracu’, Mariane, nu renunţi la indemnizaţia de revoluţionar pe care ţi-ai tras-o cum ţi-ai tras-o, ştie toată lumea cum se făcea chestia asta pe vremea lui Iliescu?! Te face pe matale 1.000 de lei pe lună?! Donează-i, stimabile, poate-ţi zice cineva „bogdaproste”...

Nu-i prima oară când încerc să-mi explic „tainele” lăcomiei, de unde vine şi unde se opreşte. Cred că vine din străfunduri şi nu se opreşte niciodată. Dar mai cred că poate fi corectată „gena” asta lacomă prin educaţie şi exerciţiu. Ar fi de ajuns, poate, ca Marian Enache sau şeful lui, dl. Dorneanu, care câştigă doar cu 5.000 de lei mai puţin (îi lipseşte exact calitatea de revoluţionar...), să treacă măcar o dată pe săptămână printr-un orfelinat, o şcoală de ţară, un azil sau un spital uitate de autorităţi.

Nu poţi fi un conducător bun, un judecător bun, un om politic bun, nu poţi fi un român bun dacă nu te interesează soarta celui de lângă tine – altul decât ruda, amanta sau „tovarăşul” de la partid. Empatia nu este, însă, calitatea cu care se pot mândri românii sus-menţionaţi. Am învăţat asta în mulţi ani de viaţă şi mai ales în 30 de ani de democraţie „a la roumaine”.