Publicul românesc e sătul de multe lucruri: sărăcie, prostie, foame, bogăţie (cuvenită sau necuvenită, nu contează, nu dă bine să fii bogat), covid 19, politică de şanţ, şoşoace cu şi fără mască, „chiştoace” parlamentare cu şi fără ruj, minciuni, hoţie, corupţie la nivel înalt (aia la nivel de piciorul broaştei merge) şi altele. Dar e sătul şi de necurmata ceartă politică.

Nu deranjează cearta între partidele de la Putere şi cele din Opoziţie. Asta e normală, eşti obligat să răcneşti împotriva Guvernului chiar dacă tu n-ai făcut nimic cât ai fost la guvernare. Cearta asta are un sens. Deranjează, însă, cearta stupidă, neproductivă între partenerii unei coaliţii născute ca „ultimă şansă” pentru salvarea democraţiei pusă între paranteze de fosta Putere pesedistă.

I-am văzut sâmbătă seara pe primarul Clujului, Emil Boc, şi ministrul Sănătăţii, Vlad Voiculescu. Un liberal şi un plus-ist. Generaţii diferite, fie şi dacă te gândeşti la vechimea în politică pe care o au cei doi. Era vorba de un proiect de OUG pentru pregătirea vaccinării populaţiei din etapele 2-3. Adică unde, cine, cum, ce face pentru ca măcar 60% din populaţia ţării să se vaccineze anti Covid 19.

O discuţie la telefon, mediată de Digi 24. Un Emil Boc liniştit, calm, afabil la început. Care ia foc la un moment dat, fără un motiv aparent, de parcă cineva i-ar fi şoptit (Boc era la Cluj, Voiculescu la Bucureşti) să nu se lase, să dea tare, să se bată, să-l facă praf pe ministru. O aiureală, la urme-urmei, exploatată apoi de toată presa: „Tensiuni uriaşe între partenerii de guvernare”.

Ce era, ce încă este de împărţit? Sănătatea românilor, văzută prin prisma nevoii acute de imagine pe care o resimt liberalii, aflaţi în pierdere evidentă de viteză. Ministrul Voiculescu spusese ce era de spus: proiectul transmis primarilor era un draft, se aşteptau opiniile şi observaţiile autorităţilor din teritoriu, Ministerul Dezvoltării urmează să se implice, să asigure fondurile necesare organizării acţiunilor de vaccinare – printre care inclusiv plata cadrelor medicale care efectuează vaccinarea. „Este interesul tuturor ca acţiunea să aibă succes, Guvernul va pune la dispoziţie fondurile necesare după o evaluare a nevoilor fiecărei unităţi administrativ-teritoriale” – asta era ideea formulată de ministrul Sănătăţii.

De ce-o fi sărit Emilică la gâtul lui Vlăduţ de parc-ar fi fost duşmani?! Repet, senzaţia mea a fost că lui Emil i s-a şoptit: „Dă în el, nu-l lăsa, arată-i cine-i şeful!”. Dacă în locul lui Vlad Voiculescu ar fi fost conflictualul Ghinea, de la Fonduri europene, „dezbaterea civilizată” s-ar fi transformat în păruială în toată regula între aliaţi. O păruială în văzul lumii, să ştie toată suflarea cât de transparenţi sunt ei când se iau la bătaie, cum vor ei o guvernare fericită înjurându-se la televizor, nu în privat. 

Liberalii nu par să-şi dea seama că oamenii s-au săturat de veşnicele certuri din alianţe, le amintesc de Convenţia Democrată, de USL şi alte încropeli nefericite politic din trecutul nu foarte îndepărat. Acceptă negocieri, pertractări, învoieli pe funcţii, pe posturi, pe demnităţi, de lucrurile astea nu scapă nimeni în politică, dar mai încet cu cearta publică la televizor. Dă prost.  

Până de curând, useriştii erau campioni ai certurilor din proaspăta alianţă de guvernare. Acum ei s-au văzut cu sacii în căruţă şi-au lăsat-o mai moale. Au reuşit să obţină mai mult decât au visat şi tac. Maghiarii sunt în aceeaşi situaţie, UDMR are două ministere foarte importante şi unul de perspectivă. Liberalii din teritoriu sunt, în schimb, nemulţumiţi de împărţeală, de şantaj, de „nedreptatea care ni se face”, uitând sau ignorând că altă soluţie ca să guvernezi cu 25% la alegeri n-a existat. Uitând sau ignorând trista experienţă care prin 2008 l-a făcut premier pe liberalul impostor politic de nevrednică amintire Călin Popescu Tăriceanu.

Adevărul e că, nu-mi dau seama cum şi de ce, liberalii nu reuşesc să promoveze oameni de calitate în funcţii publice importante. Au mari probleme şi in teritoriu, şi la centru. Pe la televiziuni se plimbă nişte certăreţi gen Florin Roman ori alţi neadaptaţi-refuzaţi negri în cerul gurii de la nevoia de imagine. Seamănă leit cu pesediştii, doar că acum Ciolacu şi-ai lui nu mai impresionează pe nimeni, urlă în pustiu. Cu liberalii, însă, e altceva, ei sunt a doua forţă politică a României şi prima din alianţa de guvernare. Când Boc-PNL se răţoieşte fără motiv evident la Voiculescu-PLUS, când Cioloş-PLUS dă indicaţii de la Bruxelles miniştrilor liberali, când Roman-PNL se agită să-l îngroape pe Barna-USR, când aliaţii se ceartă  între ei doar ca să impresioneze publicul, să arate că sunt vii, că funcţionează, ţara pare că nu ştie încotro merge, că nu e guvernată. O senzaţie deloc comodă pentru milioane de români. Din fericire, până una-alta maghiarii sunt cuminţi...