Pentru fostul locatar al Bojdeucii din Iaşi, eternul povestitor Creangă, şcoala era un „cumplit instrument de tâmpenie”. Lucrurile nu s-au schimbat nici după 100 de ani şi, în condiţiile politice date, nu se vor schimba nici după încă 100 de ani. Şcoala românească tâmpeşte în continuare; din fericire, sau poate din nefericire, tâmpeşte din ce în ce mai puţini copii. Pentru că românii nu (se) mai (re)produc. Speriaţi şi înfuriaţi de mizeria morală, politică, culturală, fizică din ţară, milioane de români formează Diaspora, „comando”-ul românesc din străinătăţuri, adaptat relativ uşor civilizaţiei occidentale.

Motivul esenţial pentru care românii nu se mai căsătoresc, nu mai fac copii ori părăsesc ţara de baştină este starea proastă a şcolii, a învăţământului, lipsa de perspectivă pentru copiii lor. Nu viaţa proastă, nu lipsa de apă caldă şi căldură, nu inflaţia sau leafa mică îi face să dea bir cu fugiţii, ci lipsa unui viitor previzibil pentru copii.

Când l-am votat pe Emil Constantinescu preşedinte, când l-am votat pe Iohannis preşedinte mi-am zis de fiecare dată: „Omul ăsta e intelectual, e profesor, el poate schimba lucrurile în ţara asta”. N-au schimbat nimic, unul s-a speriat de servicii şi-a abandonat, celălalt s-a mulţumit să-şi privească fălnicia în oglinda fermecată din dormitorul conjugal: „Cine-i cel mai frumos din ţară?!”. Răspunsul îl ştiţi.

În 130 de ani trecuţi de la poveştile lui Creangă ceva totuşi s-a întâmplat cu şcoala românească: nu doar tâmpeşte, ci şi ucide, distruge, răneşte iremediabil suflete. Pentru că nu doar de ziduri care îngroapă accidental vieţi e vorba, ci şi de existenţe sfărâmate de nepăsarea şi sictirul unui sistem educaţional grav bolnav, măcinat de indiferenţă, lipsă de cadre şi corupţie.

Episodul prăbuşirii internatului din Odorheiu Secuiesc este doar încă un semn al neputinţei criminale a statului român. Da, a statului român, chiar dacă autorităţile şcolare şi administrative din zonă sunt prea-supuse instrumente de propagandă udemeristă, funcţionând oarecum autonom. Spun „oarecum” pentru că nu e vorba de o autonomie reală, ci de una aservită UDMR, Bisericii romano-catolice şi ajutorului financiar primit pe multiple căi de la guvernul Ungariei.

Concret, internatul care prăbuşindu-se a omorât un băiat de 18 ani, a schilodit pe viaţă o fată de 17 ani (eu sunt optimist, medicii nu-i dau prea multe şanse să trăiască...), rănind mai puţin grav încă două fete, acest internat a fost construit cu mai bine de un veac în urmă. Era într-o stare evident precară şi n-ar fi trebuit să adăpostească niciodată odihna unor elevi. Dar el a fost închiriat, totuşi, de Primăria Odorhei de la Biserica Romano-Catolică contra unei sume deloc mici: 330.000 de lei pe an. Închiriat şi „dăruit” apoi copiilor drept internat al Liceului Tamási Áron.

Au funcţionat şi aici legăturile periculoase dintre Şcoală şi Biserică. Legături care, iată, nu doar tâmpesc, ci şi ucid. Motiv pentru care cred că autorităţile locale – în speţă primarul, directorii liceului, Inspectoratul şcolar, precum şi capii Bisericii profitoare – ar trebui să fie anchetate în vederea stabilirii unor vinovăţii şi răspunderi, indiferent de natura lor.

De constructorii care săpau un şanţ de canalizare adânc taman pe lângă zidurile şubrede ale internatului, ce să mai zic?! Iresponsabili şi criminali, nişte Dorei care nu s-au obosit nici măcar să se intereseze dacă în clădirea cu pricina mai sunt oameni în timp ce excavatorul lor zdruncină zidurile înălţate pe o temelie imaginară.

Rămân la ideea din titlu: şcoala românească, masiv subordonată Bisericii, nu doar tâmpeşte, ci şi ucide. Motiv pentru care în curând „grădina Maicii Domnului” va mai fi locuită de vreo 10 milioane de bătrâni arţăgoşi, neputincioşi şi nostalgici târându-se pe genunchi în jurul bisericilor aurite. Adică atâţia cât merită să aibă o ţară care prin instituţiile ei îşi bate joc de ce are omul mai preţios şi mai efemer: creierul, tinereţea şi inima.