Elena Rotaru Îți mai curge o zi în care n-ai înțeles prea multe. Încă o zi de luni, de duminică sau una de miercuri în care nimic nu ți se întâmplă sau ai doar impresia că nu ți se întâmplă. Astăzi despre... nimic. Nimicul care te învăluie, care te asediază, care te copleșește indiferent că muncești, scrii, cauți, stai sau te plimbi printre gânduri, nimicul care te rupe de oameni. Ce ai, ce este cu tine? Nimic!

Îți mai curge o zi în care n-ai înțeles prea multe. Încă o zi de luni, de duminică sau una de miercuri în care nimic nu ți se întâmplă sau ai doar impresia că nu ți se întâmplă.

Astăzi despre... nimic. Nimicul care te învăluie, care te asediază, care te copleșește indiferent că muncești, scrii, cauți, stai sau te plimbi printre gânduri, nimicul care te rupe de oameni.

Ce ai, ce este cu tine? Nimic!

Ce gânduri, ce neîmpliniri, ce neliniști, ce dor, ce cu mult prea mult poate ascunde răspunsul ”nimic”?

Îl vezi prins într-ale lui, copleșit de un ceva, de o privire în gol, de o idee care pare să-l acapareze și îți faci datoria (sau o fi doar inerția, obișnuința?) și întrebi ce are, ce nu are, ce i se întâmplă. Îți evită ochii și îți răspunde grăbit și absent: nimic, nu am nimic.

Ai întrebat, ai aflat, mergi mai departe. Te mulțumești cu un răspuns ce nu te obligă, nu te oprește din ale tale, nu te incomodează. Ai arătat că îți pasă, ai lăsat impresia că ai putea ajuta, ai făcut tot ceea ce trebuia.

Trece o zi, o clipă, un timp și îi recunoști același gând rătăcit pe sub pleoape și întrebi din nou: ce ai? Răspunsul este neschimbat, dar de data asta nimicul nu te mai lasă să răsufli ușurat, nu te mai lasă să mergi într-ale tale fără să te preocupe. Te oprești, privești în sfârșit omul din fața ta și înțelegi dureros că sub acel nimic menit să te protejeze, să nu te încurce, să nu îți ceară, se ascund munți de griji, de zbateri și de cuvinte ce își așteaptă dureros rândul pentru a se face auzite, înțelese. Insiști inversând sensul întrebării tale, al curiozității, al grijii dar răspunsul este același: nu am nimic.

Faci un pas discret înapoi când recunoști același comportament pe care l-ai avut de atâtea și atâtea ori în fața celor care îți bănuiau o zbatere dar care nu aveau timp, nu știau cum sau nu aveau de ce să se oprească și să zăbovească asupra adevăratului sens al răspunsului.

Le retrăiești pe toate astea și ți-e urât de tine când înțelegi că nu ești cu nimic mai altfel decât toți ceilalți, te întrebi cu furie și neputință cum ai permis să se întâmple așa din moment ce ție chiar îți pasă.

Lași toate cele care îți erau programate, bifate și necesare, te așezi în fața chipului său și îi spui că vrei să-ți spună despre acest nimic care i se întâmplă. Te va privi cu o oareșcare curiozitate, reținere și poate chiar revoltă. Și doar dacă ai noroc și știi cum să insiști, să ceri, să repari, să revii, te va lua din nou în lumea lui și îți va spune ce se ascunde în spatele unui răspuns ce pare a fi mereu gol.

Și poate așa vei învăța că atunci când cel din fața ta, din viața ta, din drumul tău nu face nimic, nu spune nimic, nu îți arată nimic, este semn că acest lucru poate dosi mult, trist, vesel, covârșitor sau poate ascunde un final al tău în scurgerea lui.

Din când în când, printre toate ale tale ce-ți ocupă adeseori în mod inutil timpul, mintea și sufletul, să îți faci timp SĂ VEZI și să nu te mai mulțumești cu doar... nimic.