S-au scurs deja mai bine de 75 de zile de la momentul în care Rusia a decis să invadeze Ucraina. Au fost zile de foc în care au murit oameni, au fost violați copii, au pierit animale, au fost distruse case, blocuri, orașe și, odată cu ele, speranțe. 

În primele săptămâni, ne-am cutremurat toți. Unii dintre noi am urmărit fiecare știre cu sufletul la gură și cu dorința de a vedea că negocierile dintre părțile beligerante au un rezultat favorabil încetării războiului. Ne-am întristat și ne-am culcat cu sentimentul de vinovăție că noi ne putem trăi viața în pace și că trăim în confortul cel de toate zilele ca și când, dincolo de granița de nord a țării noastre, moartea nu și-ar face de cap după bunul plac. Am sărit mulți să ajutăm refugiații, le-am trimis bani, haine, corturi, apă și mâncare, convinși că, în felul acesta, le putem reda încrederea că viața merită trăită. Au avut loc proteste și dezbateri, dar nimic nu s-a mai schimbat în bine. Dimpotrivă, ușor, ușor, opinia publică a început să se arate tot mai deranjată de așa-zisele favoruri pe care le primesc refugiații ucraineni de la statul român și ONG-uri și să arate o frustrare stupidă față de ajutorul primit de aceștia. Unii chiar i-au poreclit „cranieni” și au început să facă glume pe seama lor. 

În cele peste 75 de zile, am obosit să ne mai temem, am obosit să mai plângem, am obosit să mai empatizăm și ne-am reluat propriile vieți, întorcând nonșalanți capul în altă parte și scuipându-ne în sân, după „buna” învățătură a zicalei din popor „Fie la ei acolo!”

Nici măcar amenințarea cu bomba nucleară nu ne mai sperie și parcă totul se întâmplă numai la televizor. Ca să putem trăi mai departe, mulți dintre noi nu mai citim știri, nu mai urmărim postări despre Ucraina și nici nu ne mai obosim să trimitem ajutoare. Din când în când, câte un zvon cum că un al treilea război mondial ar putea să înceapă ne mai ridică nasul din ce făceam, pentru ca, imediat, să ne întoarcem liniștiți la ale noastre de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Cu toate acestea, în țara vecină, oamenii continuă să moară minut după minut. Copiii rămân fără părinți și părinții rămân fără copii, în timp ce viața pare să-și fi schimbat sensul și durata, iar oamenii par să uite că există mâine. Acolo, nu chiar departe de noi, oamenii trăiesc un azi incert, negru și plin de o durere pe care nu o mai pot descrie în cuvinte, pentru că și cuvintele le-au dispărut. Trăiesc mai degrabă un acum, care nu oferă posibilitatea anticipării nici unui mai încolo. Negura a devenit stil de viață, iar moartea certitudinea pentru care cetățenii stau la rând, fără măcar să se mai teamă sau să se mai revolte. 

Imaginea scenariului apocaliptic din Ucraina le-a fost adusă în fața ochilor tuturor spectatorilor aflați luni la spectacolul-lectură „Sindromul supraviețuitorului”, realizat de Teatrul „Andrei Mureșanu” ca răspuns la invitația UNITER de a se alătura campaniei Artiști români pentru artiști ucraineni. Cu o forță admirabilă, cele două actrițe TAM, Elena Popa și Fatma Mohamed, au citit un text capabil să producă o durere acută în fiecare celulă a corpului celui ce-l asculta, blocând până și lacrimile să se scurgă pentru ușurare. Felul în care regizorul Radu Nica a ales să expună cele ce se petrec la mică distanță de noi a făcut ca, la final, spectatorii să rămână țintuiți pe scaune, incapabili să respire și abia putând să își miște palmele ca să aplaude. Încremeniți, se holbau tăcut, a neputință, la ecranul pe care un lan de rapiță pe fondul albastru al unui cer senin amintea de culorile steagului ucrainean. Minute în șir, sala a fost paralizată de durere. 

Deși la Teatrul „Andrei Mureșanu” spectacolele se vând mereu cu casa închisă, de multe ori chiar din timpul repetițiilor, de data aceasta sala nu a fost luată cu asalt. Se prea poate ca oamenii să se fi obișnuit atât de mult cu ideea de război, încât să nu li se mai pară că merită să mai acorde vreo atenție specială subiectului. Se mai poate și să fi intuit cât de tare îi va durea să vadă, fără să se poată sustrage, durerea și moartea defilând dezinvolt înaintea lor, hotărâte parcă să dea o nouă turnură ideii de normalitate. 

Indiferent de motivul pentru care nu au venit la spectacol, toți cei care își dau seama că în Ucraina războiul e viu, în timp ce mii de oameni sunt morți, pot dona orice sumă doresc pentru a sprijini artiștii ucraineni în contul special deschis de Asociația UNITER Fondul de Solidaritate Teatrală: RO22RNCB0072049712860086 BCR SECTOR 1.

Și, dacă cineva crede că țara arde și baba se piaptănă sau că acum cultura nu este o prioritate, ar fi minunat să-și amintească de celebra replică a lui Churchill: „Fără cultură, pentru ce am mai câștiga războiul?”.