Neputință - acesta a fost cel mai puternic sentiment care m-a încercat în ziua în care am pășit pentru prima dată pragul unei pușcării. Neputința pentru cei de dincolo de gratii, neputința pentru cei rămași afară și neputința mea de om care dorește să schimbe ceva imediat și în bine.

În calitatea mea de viitor psiholog judiciar am ales să fiu blândă cu mine și să fac acest prim pas nu într-un penitenciar de adulți, ci într-unul de minori și tineri. M-am gândit, în naivitatea mea, că acolo lucrurile vor fi mai simple, mai ușor de înțeles, de digerat, de acceptat. Nimic mai greșit! Un penitenciar de minori și tineri se diferențiază de alte asemenea locații doar prin vârsta condamnaților. Infracțiunile sunt aceleași, de la furturi, distrugere de bunuri sau violuri, până la tentative de omor și chiar crime, regulile sunt identice iar ierarhiile își au și aici locul lor bine definit.

Fără să fiu o persoană ușor de impresionat, recunosc faptul că poarta grea închisă în urma mea, cu un zgomot surd și străin, m-a făcut să tresar rece. Și apoi, toți cei 156 de deținuți atât de tineri, cu vârste cuprinse între 15 și 21 de ani, dintre care, mare parte, mă priveau curioși din curte, mi-au dat un sentiment de uimire dar și unul de alertă, un fel de „ai grijă”.

Paturi suprapuse, baie cu apă caldă, televizor, loc în care să-și pună gențile, mese pe care era aruncată câte o biblie, pe toate astea le-am regăsit în celulele în care deținuții sunt repartizați în funcție de locul de proveniență.

Potrivit Codului de procedură penală, minorii execută o treime din pedeapsa stabilită de instanță, asta în condițiile în care condamnarea primită înseamnă jumătate din minimul sentinței date unui adult pentru aceeași faptă. Nu pot să nu mă întreb câte infracțiuni poate să săvârșească un minor până când ajunge la vârsta majoratului dacă pentru o lovitură cauzatoare de moarte, de exemplu, un deținut a fost eliberat după doar 2 ani și o lună de detenție?

În biroul psihologului angajat la pușcăria de lângă Dunăre am stat de vorbă cu mulți dintre cei care își ispășeau pedepsele pentru infracțiuni de a căror gravitate erau conștienți sau nu. Am interferat cu tineri aflați la prima faptă, cu minori care își acceptaseră deja soarta de infractori și cu suflete care dintr-o eroare, dintr-o clipă de furie și de nesăbuință și-au modificat tragic destinul, pe al lor și pe al altora.

Cu G. de 23 de ani (care făcea excepție de la vârsta limită acceptată acolo pe motiv de școlarizare) am purtat cea mai profundă și cea mai onestă discuție. Condamnat la 8 ani de închisoare pentru uciderea tatălui său vitreg, a fost singurul care mi-a vorbit tot timpul privindu-mă în ochi. Mi-a creionat pe scurt viața lui plină de bătăi și de amenințări și mi-a mărturisit cu nonșalanță că este sigur că va reveni în pușcărie și că se va întâmpla tot pentru omor.

Devenit „om de încredere” în penitenciar și ajutând gardienii să supravegheze ceilalți deținuți, G. mi-a vorbit cu drag de mama și de sora sa și mi-a zâmbit când mi-a spus că în ciuda faptei sale se caracterizează ca fiind o persoană liniștită și echilibrată. M-am simțit datoare și i-am întors zâmbetul atunci când i-am reamintit că este șef de cameră în celula sa, funcție câștigată prin forță. A tăcut și a plecat pentru prima dată capul spunându-mi simplu „cel mai mult din libertate îmi lipsește pădurea”.

Pe toţi cei cu care am vorbit i-am privit și ascultat fără patimă, cum aș fi putut să le judec faptele atâta timp cât nu le-am trăit drama, nu le-am ascultat niciodată plânsul și nu am fost acolo pentru a le întinde un vârf de șansă de a face totul altfel?

Am făcut o singură excepție de la convingerile mele și aceea s-a numit Ivan, un tânăr care mi-a scurtcircuitat întreaga toleranță, mi-a dezgolit furiile și mi-a năucit rațiunea.

Despre el și fapta sa, în ziarul de luni.