Dragă Cosmin, ai ajuns, probabil fără să vrei, vedetă la televiziunile de ştiri. Te-ai îmbrăcat în tricolor şi, de Ziua Maghiarimii, ţi-ai făcut o poză selfie având ca fundal o mulţime de steaguri ungureşti şi secuieşti. Ai repetat, până la un moment dat, gestul tinerei eleve din Covasna, care anul trecut, tot de Ziua Maghiarimii, s-a dus la şcoală cu bentiţa tricoloră pe cap, riscând înjurături şi ameninţări din partea unora care iubesc alte culori şi alt drapel.

Tu ai avut grijă să nu arăţi cele trei culori din drapelul naţional românesc decât pe Facebook. Te-ai postat în preajma statuii lui Mihai Viteazul şi, cu spatele la manifestarea din faţa Teatrului Maghiar, ţi-ai arătat curajul juvenil. Ca să fiu sincer, n-am înţeles foarte exact mesajul, nici riscul pe care ţi l-ai asumat – pentru că era previzibil conflictul ce va urma. Nu cred că ai vrut să naşti încă un conflict. Suntem destul de mari ca să ştim că drapelele ard fără flacără. Trei culorile lor şi trei culorile noastre ard inimi, nasc pasiuni, provoacă şi întunecă minţi.

Ai explicat gestul afirmând că te-ai săturat de tot ce se-ntâmplă în materie de relaţii interetnice, că te simţi străin la tine acasă, că dacă ei nu oferă respect, nici tu nu le oferi. Te-ai săturat de mizeriile lor şi-ai reacţionat ca şi cum te-ai fi aflat la Ziua oraşului Caracal, afişându-te, în cel mai firesc mod, îmbrăcat în tricolorul românesc. Da, la Caracal poţi face asta la orice oră din zi şi din noapte şi nu doar pe Facebook, dar Caracalul nu e Sf. Gheorghe şi nici invers. Oricât ar spune politicienii că maghiarii vor avea tot atâta autonomie teritorială la Sf. Gheorghe câtă au caracalenii la Caracal, asta rămâne o poveste cu care nu e bine să te laşi legănat. Pentru că aceiaşi politicieni care azi se războiesc cu autonomia pe criterii etnice, mâine se roagă de UDMR să vină la Guvernare, promiţându-le orice, oricât, oriunde. Victimele suntem şi noi, şi ei, pentru că şi românii, şi maghiarii sunt minţiţi.

Ai avut parte de o reacţie disproporţionată din partea lor, ameninţări cu moartea şi altele de acest gen, care te-au obligat să declari incidentul la Poliţie. Dar cu timpul vei învăţa şi tu, aşa cum am învăţat eu în 45 de ani de când trăiesc în Sf. Gheorghe, că iubirea de ţară se poate consuma şi în linişte, fără martori ostili, fără să te expui unor riscuri inutile.

Mă gândesc în acelaşi timp ce s-ar fi întâmplat dacă de 1 Decembrie, Ziua noastră Naţională, un maghiar s-ar fi pozat înfăşurat în drapelul Ungariei, având ca fundal statuia lui Mihai Viteazul şi românii agitând steaguri tricolore, după care ar fi pus totul pe Facebook, cu disimulată inocenţă. Cum am fi primit noi, românii, acest gest? Am fi gândit, oare, ca nişte înţelepţi ce nu suntem că şi noi, şi ei suntem minoritari, ceea ce explică tot felul de frustrări şi gesturi neaşteptate? Sau am fi gândit, de pildă, că şi ei, ca şi noi, au momente când nu se simt acasă nici măcar în HarCov?! N-aş prea crede. Probabil că ne-am grăbi să-i invităm să plece de unde-au venit, cum facem de obicei când reacţionăm la extremismul lor, ignorând că şi ei, în replică, ne vor invita să facem acelaşi lucru. Cui foloseşte lupta asta oarbă? Exclusiv politicienilor de toate culorile, care trăiesc din frustrările şi nemulţumirile şi certurile noastre permanente.

Ceva bun s-a întâmplat totuşi, chiar dacă, după apariţiile eroice ale unor patrioţi români la unele posturi TV, aş fi zis că batalioane de unguri îi vor face bucăţi pe români în cel mai scurt timp. S-a întâmplat că în apărarea ta şi a convieţuirii noastre cu majoritarii din zonă a sărit tânărul Robert Bedohazi, care a arătat o gândire de om matur. Iată ce a spus el: „Nu pot să înţeleg de ce ne răzbunăm. Nu putem fi prieteni şi să luptăm împreună? Dacă ne luptăm în fiecare zi, în fiecare minut pierdem timpul şi şansa pentru a construi un viitor comun, unde să trăim în pace, armonie, prietenie şi înţelegere”. Gest frumos, vorbe deştepte. Ideea este: nu ne ajunge că oricum trăim prost, că n-avem viitor şi speranţe prea multe, mai trebuie să ne şi luptăm între noi pentru o poză, pentru o bentiţă, pentru o tăbliţă indicatoare?

Din toată povestea asta care, sper, se va încheia fără victime eu am înţeles un lucru: Cosmin e mândru că e român şi are dreptate când spune că s-a săturat să se simtă ca un străin la el acasă, în ţara lui. Robert e mândru că e maghiar dar, cu siguranţă, nu se simte deloc acasă când prietenul lui este înjurat şi ameninţat cu moartea pentru o poză selfie pe Facebook. Ţara lui Cosmin şi ţara lui Robert e una singură, ea se cheamă România. Ce-ar fi ca măcar tânăra generaţie să înţeleagă că există mult mai multe lucruri care ne unesc decât ne despart în această patrie comună? Robert arată că acest lucru este posibil. Sunt convins că şi Cosmin va înţelege câtă nevoie avem şi unii, şi alţii să ne menajăm sensibilităţile, frustrările şi sentimentul naţional, oricare ar fi reprezentarea lui.