Interviu cu înv. Valeria Păcală, una dintre cele mai apreciate învăţătoare din judeţ Se spune că învățătorii sunt forma invizibilă a viitorului nostru, ei fiind cei care, cu dăruire și răbdare, călăuzesc pașii celor mici în tainele cunoașterii. Vremurile moderne au transformat însă imaginea dascălilor de altă dată, iar într-o lume din ce în ce mai grăbită și orientată spre comercial și nu spre valori, învățătorii rămân undeva în spate, personaje desuete uneori. Dar dincolo de marile orașe, Sfântu Gheorghe are mândria de a-și putea prețui oamenii valoroși, tocmai prin prisma faptului că munca serioasă, bine făcută, cu dăruire și conștiinciozitate, nu poate trece neobservată. Despre învăţătoarea Valeria Păcală de la Colegiul Național Mihai Viteazul (CNMV) nu auzi decât cuvinte de laudă – pentru o activitate didactică ireproșabilă, care o plasează și acum, cu trei ani înainte de pensionare, în topul celor mai buni dascăli. Pe Valeria Păcală am întâlnit-o chiar în timpul orelor la clasa a III-a – o doamnă mărunțică, cu ochi vii, ageră și incredibil de tânără. A râs și ne-a spus că lucrul cu copiii, schimbarea generațiilor, îi menține pe dascăli tineri. Și apoi, în liniștea cancelariei, Valeria Păcală ne-a vorbit cu simplitate și modestie despre activitatea sa la catedră, care durează de mai bine de 35 de ani. – Doamna învățătoare, cum ați ales meseria de dascăl, ce v-a atras și v-a determinat să lucrați cu copiii? – Lucrez în învățământ din 1976… Nu știu dacă eu am ales meseria asta, sau chiar așa a vrut Dumnezeu, să fiu învățătoare, știind că mi s-ar potrivi. Am fost nouă copii în familie, eu am fost a treia și pentru noi familia însăși a fost ca o școală – în sensul în care fără să conștientizăm, am fost obișnuiți să avem grijă unul de altul, să ne ajutăm, să ne educăm. Am avut două surori mai mari, una o ajuta pe mama la gospodărie, alta la curățenie; eu fiind a treia, s-a întâmplat ca părinții să aibă încredere în mine, astfel că frații mai mici erau în grija mea. Cred că fiind mulți în familie, am învățat să iubesc copiii, să-i ajut și să-mi dau seama de nevoile pe care le au. Aveam grijă de copii, știam să lucrez cu ei, aveam și voce, iar consultându-se cu profesorii mei, părinții au decis să mă trimită la Pedagogic în Brașov, oraș în care erau și surorile mele… Așa am ajuns acolo și mi-a plăcut, cu toate că n-am fost o elevă strălucită, venind de la țară, fără prea multe ieșiri sau informație. Dar mi-a plăcut practica și am pus suflet în muncă, în primii ani lucrând la Fișer, care aparține de Rupea, cu mai multe clase simultane. Cred că asta a fost ucenicia mea, căci n-a fost ușor, ci foarte greu – aveam și copii romi, pe care trebuia să-i caut acasă pentru a-i aduce la școală, să-i ajut mai mult decât pe alții, să-i înțeleg… deci problemele de acum erau și atunci. În 1987 am ajuns la Sfântu Gheorghe, la Székely Mikó, trecând apoi, în 1990, la actualul CNMV. – Ce înseamnă pentru dvs. munca cu cei mici și care e secretul rezultatelor cu ei? – Nu mi-a fost deloc greu să fiu învățătoare, cred că m-au ajutat cei șapte ani de acasă, ani în care am fost învățată ce este corectitudinea, să iubesc copiii și să le înțeleg nevoile, am înțeles că pentru rezultate trebuie să muncești și să fii perseverent. Și astea m-au ajutat mult în munca la catedră – iubirea și respectul față de copii, corectitudinea. – În ce fel ați spune că s-au schimbat generațiile și cum sunt copii de astăzi diferiți de cei de acum câțiva ani? – Dacă stau să mă gândesc, copiii cu care am început eu învățământul erau altfel… În sensul că nu erau părinții atât de ocupați, atât de stresaţi. În prezent, părinții le oferă copiilor atât de multe din dorința de a suplini faptul că nu stau lângă ei. Pe de altă parte, copiii nu le simt lipsa pentru că așa s-au format, așa cred ei că este normalitatea. Iar copiii din zilele noastre dispun de foarte multă tehnologie, pe când pe vremuri nu aveau nici calculatoare, televizoare, tablete – și totuși reușeam să facem treabă cu creionul, cu hârtia și radiera. Acum, nimeni nu mai concepe să trăiască fără tehnologie, iar ceea ce-i mai rău este că mulți au televizoare și în cameră, fiind lăsați să se uite seara. Plus că fiecare copil are telefon mobil, din dorința părinților de a putea fi controlați; cei mici folosesc însă telefoanele la școală, punând muzică, distrându-se cu ele, ceea ce iar îi distrage. Iar acesta este motivul pentru care eu nu permit ca elevii din clasa mea să vină cu telefoane mobile – le-am explicat părinților că dacă au nevoie să afle ceva mă pot suna oricând, dar nu cu telefoane mobile la copii. – Poate că unora li s-ar părea prea mult să vorbim despre rezultate la vârste atât de fragede, explicați-ne însă care sunt motivele care vă fac mândră? – Întotdeauna când copiii intră în clasa I sunt mulți și vin din medii diferite. Primul lucru pe care trebuie să-i înveți pe cei mici este să se accepte și să se respecte. Pentru asta, depun multă muncă, astfel încât să se înțeleagă între ei, să nu fie invidioși, să se respecte – ca într-o familie. Am avut mereu încredere în copiii mei, am fost și sunt severă, în sensul în care atunci când se muncește, muncim, iar când e vorba de relaxare și distracție, ne relaxăm și ne distrăm. Copiii înțeleg asta și m-am bucurat să văd, de-a lungul anilor, că deși am fost severă, ei au fost apropiați de mine. Pentru că și-au dat seama că dacă ei muncesc, sunt corecți și respectă ce le spun, atunci eu îi înțeleg și îi apreciez. Niciodată nu am întâlnit un copil cu care să nu pot face treabă. Iar mulțumirea mea nu este să lucrez cu „vârfurile” – asta e iar foarte important la catedră. Am și acum o clasă de 29 de copii, din care să zicem că nouă-zece sunt „vârfuri” sau „strălucesc”. Eu nu sunt mulțumită să lucrez cu acei nouă-zece și să spun că am rezultate nemaipomenite. Pentru mine, și ultimul copil trebuie să facă față – asta e provocarea și muncă multă, iar eu sunt foarte greu de mulțumit. – Se spune despre dvs. că sunteți printre cele mai bune, dacă nu chiar cea mai bună învățătoare – ce credeți despre această apreciere generală? – Eu chiar nu cred că aș fi cea mai bună. Pentru că nu am făcut altceva decât să muncesc cu plăcere. Mereu am venit cu încântare și fără reținere la școală, cu nerăbdarea de a mă întâlni cu copiii… Tot ceea ce am făcut a fost să îi tratez pe copii ca pe niște egali, să îi provoc la discuții, la gândire. Nu am mizat pe răspunsuri standard, ci am vrut mereu să le provoc mintea, să-i determin să învețe. I-am stimulat mereu să caute, să vină cu soluții, iar asta le-a adus încântare, satisfacții. Am căutat mereu să-i fac să răspundă la întrebarea „de ce?”, căci asta îi stimulează și crează competiția. Foarte importantă a fost şi recompensa, adică lauda – căci copilul trebuie să aibă neapărat o confirmare a capacităților sale. Iar dacă un copil nu a putut sau nu a știut, nu l-am taxat, nu l-am umilit în fața clasei. M-am pus mereu în locul lui, gândindu-mă că am crescut într-o familie numeroasă, iar atunci când am ajuns la școală eram timidă, reținută față de alți copii care veneau din familii mai bogate, mai deschise… Asta am făcut mereu – nu am luat copilul de sus, nu l-am tratat cu superioritate, ci l-am determinat să aibă încredere. Sunt foarte multe de spus, dar copiii trebuie iubiți și respectați – doar așa respectul va fi reciproc! – Cum ați reușit să vă creați acest stil, vorbind cu atât de multă dăruire chiar și după zeci de ani la catedră? – Îmi iubesc copiii și-i respect. Copiii trebuie respectați ca să te respecte. Îi tratez, de multe ori, ca pe niște adulți, explicându-le situații sau acțiunile mele. Cred că asta ține de experiență și de cei șapte ani de acasă. Plus că mai e o chestiune importantă: când intri în clasă, trebuie să fii învățător. Adică să lași dincolo de ușă tot ce ține de problemele tale personale. Asta am încercat să fac mereu, oricât de supărată aș fi fost, oricâte probleme sau necazuri aș fi întâmpinat, în momentul în care am intrat în clasă m-am debarasat de chestiunile mele personale, deschizând sertărașul acestora doar în momentul în care am ieșit din clasă. Pentru că pentru a te înțelege cu copiii trebuie să le înțelegi nevoile, iar pentru asta trebuie să te pui în locul fiecăruia, ceea ce poate că nu-i prea simplu mereu. – Vă caută foștii elevi? – Da, și o fac foarte mult. După ce termină ciclul primar, întâlnirile cu ei sunt de Crăciun, la colindat – și este o atmosferă emoționantă, relaxantă, plină de amintiri. Dar mă caută și la școală și sunt mândră de ei, mândră că-i pot prezenta altora ca foști elevi, care sunt cadre militare, medici, profesori, medici. Chiar recent m-am văzut cu copii care aveau acum zece ani de la terminarea liceului – și a fost o întâlnire mult mai emoționantă decât mă așteptam, pentru că i-am văzut oameni mari, realizați, împliniți… Și m-am gândit că eu am fost cea care a stat la baza pregătirii lor. Căci așa le explic și celor mici: așa cum se construiește o casă și la temelia sa pui cărămidă lângă cărămidă, așa facem și noi la școală. Și dacă temelia nu e bine fundamentată, există riscul ca nici casa să nu aibă trăinicie. Iar la școală e la fel, căci fiecare lecție învățată, fiecare lucru înțeles și acumulat, înseamnă câte o cărămidă la fundamentul educației. – Cum vedeți dvs. ceea ce se întâmplă acum în învățământ, din punct de vedere al celor care urmează să vină la catedră? – Există o diferență foarte mare între modul în care se face acum practica și ceea ce se făcea pe vremuri. Nu pot compara cu ceea ce era acum 35 de ani, dar pot spune că era mai bine. În sensul în care nu era atâta scriptologie – planurile noastre de lecții nu se comparau cu ceea ce se cere acum, nu ni se cereau atât de multe, era mai simplu, cu centrare pe lucrul cu copiii. Și, paradoxal sau nu, era mai multă seriozitate, mai multă implicare în practică. Tocmai de asta practicantelor care vin la ore am încercat să le transmit mereu tot ceea ce știu, fără teama că într-o zi vor veni să-mi ia locul. – Dar starea actuală a învățământului cum o apreciați? – Nu știu dacă pot aprecia eu asta, dar știu că nu-mi place faptul că e atât de multă scriptologie, că se pune bază pe activitățile extrașcolare și extracurriculare. Dacă ești învățător, cadru didactic, eu cred că în primul rând trebuie să lucrezi cu elevul acolo, în clasă. Sigur că orele nu mai trebuie să fie ca acum 30 de ani, pentru că lumea merge înainte, avem alte metode, alte materiale… dar totuși, este prea multă scriptologie. La hibele sistemului nu prea stau să mă gândesc, pentru că pe mine mă interesează elevul. – Ați avut momente în care ați fi vrut să renunțați? – Nu. Indiferent cât de greu mi-a fost, am știut că n-aș putea să fac altceva mai bine decât munca de catedră. Nu zic, mi-a fost greu, uneori m-am gândit că poate în altă parte salariul sau condițiile de muncă sunt mai bune, în comparație cu munca de la clasă, unde ai foarte multă responsabilitate… Dar chiar dacă m-am gândit vreodată că altundeva ar fi mai bine, nu m-am gândit să plec, pentru că nu am crezut că pot face altceva mai bine decât munca la catedră. Și nici să plec din țară nu mi-am dorit, deși am doi copii, unul în Spania și altul în Anglia. Au ales să plece, ca toți tinerii care aleg să plece din cauza condițiilor de aici… – Ce i-ați spune unui tânăr care vrea să lucreze la catedră? – Să o facă numai în cazul în care iubește copiii și crede că ar putea să le dea tot ce are mai bun. Dar așa, numai pentru că avem vacanțe lungi și că terminăm orele la 12-13, pentru asta nu. Sunt mulți care ne judecă, pentru că nu știu – noi chiar dacă avem vacanțele acelea mari, avem nevoie de ele. Ca să nu mai zic că dacă iubești meseria asta, chiar și în vacanțe te gândești la diverse aspecte – cum să rezolvi ceva, ce să faci cu un anumit elev, cum să aduni niște materiale… – Mai aveți câțiva ani până la pensionare... Cu ce gânduri veți pleca din învățământ? – Cu mulțumirea și satisfacția că am dat tot ce am avut pentru a forma generații întregi. Mi-e drag că nu mă uită, că vin spre mine și-și amintesc de clasele primare. Mereu am încercat să fiu aproape de copii – faptul că i-am mângâiat pe frunte, că mi-am pus mâna pe mâna lor, că le-am spus câte o vorbă bună. Mi s-a dus faima că aș fi prea severă, dar fără ordine și disciplină nu poți lucra cu copiii. Pe de altă parte, pot spune că am fost corectă și obiectivă cu copiii – pentru că ei, de la intrarea în clasa I, simt dacă faci diferențe. Sunt copii ai colegilor, sau ai unor personalități, dar şi copii din familii simple – toți trebuie să aibă locul lor, toți trebuie să aibă aceeași șansă și același tratament. O să-mi lipsească tot ce înseamnă școală, dar voi pleca cu mândria că am respectat copiii și le-am dat un start în viață – căci chiar cred asta și de asta pe toți îi simt ca pe proprii mei copii.