ACTUALITATE 25 noiembrie 2011

O istorie spusă, o poveste care încă se scrie

de Elena Rotaru | 393 vizualizări

Interviu exclusiv cu Carmen Bunaciu, prima sportivă din România care a obținut o medalie la un campionat mondial de înot.

Pe Carmen Bunaciu am cunoscut-o dintr-o întâmplare cu rost la un eveniment muzical. Știam despre ea ceea ce știe fiecare împătimit de mișcare fizică organizată: că este prima sportivă din România care a obținut o medalie la un campionat mondial de înot și care a coborât recordul țării sub un minut la proba de 100 m liber, că are în palmares 70 de titluri de campioană națională în probele individuale și peste 35 de recorduri ale României stabilite. La o masă prea mică pentru o sportivă atât de valoroasă aveam să mai aflu că este un copil mare, că are un suflet cald și o stare de viață molipsitoare.

Astăzi, sub amintiri din sport și din viață cu Carmen Bunaciu, maestră emerită a sportului la înot și comentatoare de specialitate la Eurosport.

- Să începem simplu, cu o întrebare de încălzire. Știm când – la 7 ani, știm și unde – la Sibiu, dar de ce sport și de ce înot?

- A fost vorba de o selecție organizată de secția de înot a Clubului sportiv școlar și profesorul Nicolae Dembițchi (pe atunci extrem de tânăr, avea doar 27 de ani) a cutreierat mai multe clase de boboci pentru a găsi copii dornici să practice acest sport. Am avut de trecut mai întâi niște probe de aptitudini generale: alergare, săritura în lungime, tracțiuni la bară, dacă bine îmi mai amintesc, și abia apoi și primul contact cu apa de la Baia Neptun (prima piscină acoperită din țară, construită în 1904). A fost și un test de curaj pentru că trebuia să sărim în brațele antrenorului, aflat în apă mică cu brațele întinse, pentru a ne ajuta să ieșim de sub apă. Sus în tribune (la balcon practic) erau părinții noștri, iar mami își amintește și acuma, după mai bine de 40 de ani, că până am ieșit de sub apă, în acele câteva zecimi de secundă a avut senzația că i s-a oprit inima.

- Cum a decurs trecerea de la Sibiu la București și cine ți-a înlesnit adaptarea la viață de Capitală?

- La Sibiu am înotat până la sfârșitul clasei a șasea, când m-am transferat la Dinamo București sub îndrumarea Cristinei Șopterian. În Sibiu singurul bazin avea doar 20 de metri lungime și vreo 8 lățime și tot acolo se antrenau și colegii din secția de sărituri.

Cristina este cea care mă pregătise câteva luni și la lotul național de juniori, într-un cantonament de 3 luni desfășurat la Mamaia, la bazinul Hotelului Parc. Ea mi-a fost încă de la început ca o mamă, avea 27 de ani şi a avut multă răbdare cu mine, nu doar la antrenamente, dar m-a ajutat să mă acomodez și cu viața în Capitală, cu drumurile între școală și bazin, cu viața la căminul sportiv. Seara venea în camere și câteodată mă găsea plângând, abia împlinisem 13 ani și deși surorile mamei locuiau în București, dorul de ai mei era câteodată foarte mare.

- Te-ai ales și cu o poreclă în cadrul echipei, nu-i așa?

- Da, pentru că eram foarte subțire și înaltă, colegii îmi spuneau „Paiul”, mă răsfațau fiind mezina echipei, dar câteodată mai râdeau de accentul meu ardelenesc...

- Îmi sună în minte o declarație în care afirmai că nu ți-a plăcut de la început înotul. Greșesc?

- Ba la început mi-a plăcut, că erau multe lucruri noi, dar mai apoi după ce am învățat să înot cele 4 procedee și a început pregătirea zi de zi, parcă nu mai era la fel de interesant. În plus, în curtea blocului unde locuiam eram o grămadă de copii, eu plecam zilnic la antrenament în timp ce ei se jucau de zor... parcă nu îmi mai era totuna. A fost perioada în care părinții mei mă recompensau cu mici cadouri, o ciocolățică sau o păpușică pentru a continua. Aflaseră probabil de la domnul Dembițchi că sunt talentată și că ar fi fost păcat să renunț. Mai apoi, când această perioadă a trecut, trebuiau să vină după mine la bazin pentru că descoperisem cât de frumos era să te joci în apă, după antrenament (zâmbește).

- Așadar, părinții au avut un rol important în drumul tău sportiv?

- Da, părinții au fost cei mai mari suporteri ai mei, nu doar că m-au sprijinit și ajutat cu tot ce se putea la vremea aceea, dar au fost prezenți la aproape toate campionatele naționale la care am participat ca sportivă și mai apoi ca antrenoare. Tati, ardelean și emotiv ca și mine, striga din toate puterile în timpul cursei și răgușea teribil după chiar prima zi de concurs. Mami, Mama-Pepe cum e cunoscută, era responsabilă cu buna dispoziție și pregătirea unor mâncăruri delicioase, care mă așteptau când veneam din cantonamente. Era ceva fantastic să îi știu acolo, alături de mine.

- Privind acum înapoi, dacă n-ai fi descoperit totuși pasiunea și plăcerea înotului, ce alt sport s-ar fi potrivit felului tău?

- Dacă nu ar fi fost înot, mi-ar fi plăcut să fac tenis sau baschet, am și cochetat câteva luni cu acesta din urma, dar nu eram la fel de îndemânatecă și pe uscat. Nu degeaba iubesc eu așa mult delfinii, apa e mediul în care mă simt cel mai bine și acuma, după atâția ani.

- După cât timp au venit rezultatele, performanța?

- Ca în orice domeniu, inițierea și perfecționarea durează mulți ani, înotul ca și gimnastica se începe foarte devreme și este nevoie cam de 10 ani ca să ajungi la un nivel foarte bun, să participi în competiții de amploare. Prima mea participare națională a fost după un an de la primele ore de înot, la Cupa Speranțelor Olimpice care s-a desfășurat la Ploiești și unde spre marea mea bucurie am reușit să mă clasez a treia la 50 m bras fete – 8 ani, după Mihaela Georgescu și Iudith Hunyadi, cea din urmă fiindu-mi prietenă și „adversară” și acum după atâția ani, în competițiile de veterani (masters).

Prima mare competiție a mea a fost la Balcaniada de seniori de la Salonic unde am fost impresionată fantastic de atmosfera de acolo, era și inaugurarea bazinului, un cor de preoți a făcut o slujbă și s-a tăiat panglica, așa ceva nu mai văzusem. Nu împlinisem încă 14 ani, dar am reuşit să câștig proba de 100 m spate, deși în țară nu obținusem încă niciun titlu la juniori. Aveam o adversară puternică la Ploiești, pe Valeria Vlăsceanu, pe care acolo am învins-o prima dată.

În anul următor îmi amintesc că priveam la televizor Jocurile Olimpice de la Montreal și pe John Naber, campion olimpic în probele de spate, cel care a devenit un idol pentru mine. Cred că atunci am început să sper și eu într-o participare la Olimpiadă, cândva.

- Care a fost momentul din cariera sportivă cu cel mai mare ecou în sufletul tău?

- Au fost două, aproape la fel de importante: cel dintâi și nu doar în ordine cronologică a fost la Jocurile Mondiale Universitare, care au avut loc în 1981 la Bucureşti, și apoi Mondialele din anul imediat următor, desfășurate la Guayaquil în Ecuador.

Universiada a fost un moment al revenirii mele după semi-eșecul de la Jocurile Olimpice din 1980 de la Moscova, când deși porneam ca favorită la una din medalii, m-am clasat de două ori pe locul IV, de fiecare dată după 3 înotătoare din RDG. Am fost extrem de dezamagită, am și vrut să mă retrag, dar după o pauză mai lungă și la insistențele antrenoarei Cristina Șopterian, am regăsit plăcerea de a mă antrena. Mai întâi doar pe uscat pentru că făcusem o operație de corectare a deviației de sept și nu am avut voie să înot, așa că dorința de a reveni în apă era tot mai mare.

A fost o cursă contracronometru pentru că mai erau doar câteva luni până la debutul competiției mondiale a studenților. Gândul că urma să concurez în fața familiei și a prietenilor pentru prima oară la o astfel de competiție, coroborat cu dorința de a înota foarte bine, au fost ingredientele care parcă mi-au dat aripi atât în pregătire cât și în întrecerea sportivă. Am făcut cel mai reușit concurs al meu, cu 3 medalii (2 de aur și una de bronz) în probele individuale, plus un nesperat trofeu de argint cu ștafeta de 4x100 m mixt, alături de Brigitte Prass, Mariana Paraschiv și Irinel Pănulescu.

 

S-a născut în 1961 la Sibiu.

A reprezentat înotul românesc la 4 Campionate europene, 3 Campionate Mondiale și două ediții ale Jocurilor Olimpice.

A câştigat 70 de titluri de campioană naţională în probele individuale şi a stabilit 39 de recorduri naţionale.

10 medalii (5 de aur, 3 de argint şi 2 de bronz) la Jocurile Mondiale Universitare, 30 de titluri de campioană balcanică; 2 medalii de aur la concursul preolimpic.

La mondialele din 1982 cucereşte medalia de bronz la 200 m spate şi se clasează pe locul V la 100 m spate. S-a calificat la 3 finale ale JO în 1980, clasându-se pe locul IV la 100 m şi 200 m spate şi pe locul VII, cu ştafeta de 4x100 m mixt.

 

Continuarea interviului, în ziarul de luni, când veţi afla şi ce amintiri are Carmen Bunaciu legate de judeţul Covasna.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 4

Adaugă comentariu
E.R., 25 noiembrie 2011
Doamna Șopterian, săru` mâna și felicitări pentru marile realizări!
E.R., 25 noiembrie 2011
Carmen, mulțumesc de gând! :)
Cristina Sopterian, 25 noiembrie 2011
Un articol foarte frumos despre o fata minunata si despre citiva ani buni traiti foarte intensiv impreuna, felicitari!!!
Carmen, 25 noiembrie 2011
Excelentă idee! Felicitări, Elena!!!! Şi mulţumiri lui Carmen pentru felul ei de a fi.. este MAREA NOASTRĂ REPREZENTANTĂ A SPORTULUI ROMÂNESC ÎN LUME!!! DAR ŞI UN OM ADEVĂRAT... O citeste integral
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.