Nu mă pricep la politică, nu mă uit la TV de 6 ani, nu ies la mișcări de stradă, nu vorbesc, nu strig și nu reclam ceea ce nu știu, nu înțeleg și nu mă privește.

De câteva zile București, orașul în care stau, fierbe. Mișcări de stradă, lozinci, bătăi, furie, manipulare, frustrare, neputință, disperare.

Cei de acasă mă sună să mă întrebe ce se întâmplă, dacă sunt bine și mă sfătuiesc să stau departe de punctele fierbinți, pline de înjurături și de bolovani.

Aceste rânduri n-ar fi existat niciodată dacă o amică din Sfântu Gheorghe (culmea, de naționalitate maghiară) nu mă suna să mă întrebe ce fac și dacă sunt la „revoluție”. După ce am lămurit-o că sunt departe de ceea ce se întâmplă în stradă, mi-a spus dezamăgită „aș fi crezut despre tine că ești mai patriotă”.

Am ales să îi răspund într-un mod simplu și subiectiv.

Nu, nu ader la o mișcare de stradă pe care nu o înțeleg, nu strig președintelui țării mele (care a fost votat de către popor în mod democratic) „ieși afară javră ordinară”, nu arunc cu pietre și nu agresez nici măcar verbal niște oameni numiți jandarmi, care au poate mai multe motive de reproș la adresa puterii decât mulți de acolo, nu neg sinceritatea actului inițial de revoltă, care i-a scos pe unii din casă, dar blamez turnura luată, nu mă alătur unui grup de suporteri care au confundat stadionul în care spărgeau semințe cu un spațiu public, nu vreau să iau parte la ceva care nu va duce la nimic bun.

Dacă asta se numește lipsă de patriotism, fie.

Până una alta, merg înapoi la studiu. Ironic sau nu, citesc despre „agresivitate și toleranță”.