Există sate în care timpul pare să fi încremenit, dar în inimile unora dintre copiii lor arde o flacără care refuză să se stingă. Florin Kelemen este unul dintre acești oameni. Tânărul de 20 de ani din Păpăuți este un exemplu de cum maturitatea se poate clădi mai repede decât îți dorești. A crescut între pierderi dureroase și responsabilități timpurii, dar în loc să se lase doborât, a ales să lupte, să muncească și să creadă. Astăzi este fotograf, student la Asistență medicală generală și lider de tineret la subfiliala Covasna a Crucii Roșii. Despre copilăria de la sat, despre sacrificiile făcute pentru pasiunea fotografiei, despre primele lecții ale muncii și despre forța credinței care l-a ținut pe picioare în cele mai grele momente, toate le descoperi în interviul nostru cu Florin, parte din campania OCV „Tineri fără etichete – 20 de portrete”.

- Cum arată copilăria ta în Păpăuți? Care e prima imagine care îți vine în minte când spui „acasă”?

Copilăria mea în Păpăuți a fost una frumoasă, dar destul de scurtă, pentru că de la 15 ani am început să muncesc. Prima imagine care îmi vine în minte când spun „acasă” este biserica din sat, unde mergeam cu școala la sărbători mari, dar și casa bunicii mele. Ea locuia într-o casă bătrânească, la marginea unei pădurici. Îmi amintesc cum mă ducea la mure, cum aveam niște căprițe pe care le pășteam acolo și cât de cald mă primea de fiecare dată. Când deschidea poarta pridvorului, se auzea un scârțâit și mirosea a lemn vechi. Sunt amintiri simple, dar pline de frumusețe, care pentru mine înseamnă „acasă”.

- Ne-ai spus că ești mândru de satul tău, dar și că uneori simți că lucrurile stau pe loc. Dacă ai putea schimba ceva mâine, care ar fi primul pas?

Îmi dau seama că lucrurile mari se fac greu și cu timp, dar de când eram copil nu am văzut realizări semnificative în satul meu. Mi-aș dori ca Păpăuțiul să fie mai băgat în seamă, iar tinerii să fie valorificați mai mult. Sunt mulți tineri care au talent, care merită susținere, dar nu au unde să își arate potențialul. Primul pas ar fi să existe mai multe proiecte și inițiative care să le dea ocazia să rămână aici, să nu fie nevoiți să plece.

- Ai avut vreun mentor în școală? Ce a făcut acea persoană diferit față de altele?

Da, mentorul meu a fost domnul profesor Kiss Andras. El nu era genul de profesor care venea, preda și pleca. Avea o energie pozitivă și un har deosebit, înțelegea pe toată lumea și găsea mereu o vorbă bună. Pentru mine a fost mai mult decât un profesor, a fost ca un părinte. Am urcat împreună pe Vârful Ciucaș iarna, am făcut peste 100 km cu bicicleta în jurul Sibiului și am trăit experiențe care m-au format. Chiar și acum, când îmi scrie, simt bucurie și recunoștință.

- Care e cea mai mare victorie invizibilă pe care ai câștigat-o până acum?

Cred că cea mai mare victorie invizibilă a mea a fost faptul că nu am renunțat atunci când mi-a fost greu. Am trecut prin pierderi mari în familie și prin momente în care am vrut să las totul baltă, dar am ales să merg înainte. Poate că oamenii din jur nu văd asta, dar pentru mine e o victorie personală – să rămân pe picioare și să continui să muncesc și să cred în mine.

- Ai început munca destul de devreme. Care e cea mai importantă lecție învățată din experiența acumulată la hotelul la care ai lucrat?

La Hotel Căprioara din Covasna am învățat disciplina și responsabilitatea. Aveam doar 15 ani și nu era ușor să ții pasul într-un mediu profesionist. Cea mai importantă lecție a fost că munca trebuie respectată, oricât de mică ar părea. De acolo am învățat să fiu punctual, să am grijă de detalii și să tratez oamenii cu respect.

- Ne-ai povestit că ești pasionat și de fotografie, iar aparatul foto ți l-ai cumpărat singur. Ce sacrificiu ți-a rămas cel mai viu în minte din acea perioadă?

Tot ce ține de fotografie mi-am cumpărat singur, din banii munciți. Nu pot spune că trăgeam de la gură mereu, pentru că am învățat să îmi organizez bine banii ca să am de toate. Dar am renunțat la multe lucruri pe care le aveau alți tineri de vârsta mea. Nu am avut iPhone sau ultimele gadgeturi, nu mi-am permis să merg peste tot ca alții. Am ales să mă limitez la anumite lucruri pentru a-mi împlini visul. Sacrificiile de atunci au însemnat mult, dar acum mă bucur că am făcut aceste alegeri.

- Cum a fost momentul în care ai primit prima recenzie pozitivă la o fotografie?

Țin minte că am simțit o bucurie imensă. Era prima dată când cineva, în afară de prieteni sau familie, îmi spunea sincer că munca mea valorează ceva. Acel mesaj mi-a dat încredere și m-a făcut să cred că sunt pe drumul cel bun. De fapt, a fost ca o confirmare că toate sacrificiile făcute au meritat.

- Care e fotografia ta preferată și povestea din spatele ei?

Fotografia mea preferată este una cu bunica mea. Era chiar în prima săptămână după ce mi-am cumpărat aparatul. Bunica venea de la casa ei spre noi, cu două bidoane goale pe care le umplea cu apă. Doamna învățătoare din sat mi-a spus atunci: „Fă-i o poză lui Tanti Valentina, să rămână”. Am făcut poza aceea și astăzi o am înrămată în camera mea. Pentru mine e specială, pentru că surprinde exact imaginea pe care o vedeam zilnic: bunica mea, cu basma, cu bidoanele, așa cum era ea.

- Care a fost cea mai grea situație în care ai fost pus ca voluntar, la Crucea Roșie? Dar cea mai frumoasă?

Cea mai grea situație pe care am trăit-o ca voluntar a fost atunci când, la un eveniment, au apărut două cazuri simultan. Îmi amintesc cum, din cort, am văzut poliția fugind și am simțit că s-a întâmplat ceva. În câteva minute, aveam deja două victime: una aruncată de la înălțime în apă și alta inconștientă. Liderul nostru nostru ne-a împărțit repede și eu am mers la victima leșinată. A fost un moment de panică pentru mine, pentru că am evaluat conștiința, respirația, am verificat tot ce trebuia, dar când am sunat la 112 am aflat că există o singură ambulanță disponibilă în tot orașul Covasna, și aceea era deja ocupată. În jur era haos, poliția încerca să țină oamenii departe, voluntarii erau împărțiți și totuși trebuia să rămân calm și să fac ceea ce învățasem. A fost un test greu, dar m-a întărit mult.

Cea mai frumoasă experiență, în schimb, a fost una simplă: atunci când, după ce am ținut cursuri de prim-ajutor în școli, copiii mă recunosc pe stradă și îmi spun: „Tu ești domnul care ne-a învățat ce să facem și care ne-a ascultat”. Pentru mine asta înseamnă enorm. E dovada că munca noastră lasă urme în sufletele oamenilor. Ca lider de echipă, îmi place și că am o relație apropiată cu voluntarii mei, nu suntem doar colegi, suntem prieteni, și asta face ca voluntariatul să fie cu adevărat o experiență de suflet.

- Ne-ai spus și că primul ajutor ar trebui să fie materie obligatorie. De ce crezi că încă nu este?

Cred că nu i se acordă suficientă importanță la nivel național. Sistemul educațional pune accent mai mult pe teorie decât pe lucruri practice. Totuși, primul ajutor este extrem de util în viața reală, chiar și cunoștințele de bază pot salva o viață. Dacă ar fi introdus și toți elevii ar învăța măcar noțiunile esențiale, am trăi într-o societate mai pregătită și mai responsabilă.

- Ne-ai mărturisit și că fără Dumnezeu nu ai fi reușit să mergi mai departe. Care a fost momentul cel mai greu în care credința te-a ținut pe picioare?

Au fost multe încercări grele în viața mea: bunica mea a murit, apoi mătușa, mama, iar mai târziu fratele meu, la doar 24 de ani. Îmi amintesc perfect acel moment. Eram la Zilele Păpăuțiului, la o activitate, și pe la miezul nopții am primit un apel care mi-a schimbat viața. Vinerea fusesem fotograf la un festival, sâmbăta ospătar la o nuntă, duminică dimineață la voluntariat… și când mă pregăteam să merg la culcare, am aflat vestea despre fratele meu. După o săptămână de chin, s-a stins. Au fost prea multe pierderi într-un timp foarte scurt și simțeam că nu mai am putere. Totuși, credința în Dumnezeu m-a ținut pe picioare. Am simțit că nu sunt singur și că El mă sprijină, chiar și atunci când nu mai vedeam nicio cale de ieșire.

- În final, care e mesajul pe care ai vrea să-l audă toți tinerii din România dacă ar citi interviul tău?

Le-aș spune să fie mai buni unii cu alții și să lase invidia deoparte. Viața e mai frumoasă când ne bucurăm împreună pentru reușitele celorlalți. Să creadă în visurile lor, chiar dacă uneori drumul pare greu, și să nu uite că adevărata bogăție nu stă în bani, ci în familie, în credință și în puterea de a ajuta. Dacă fiecare ar face un mic bine în jurul lui, am trăi într-o lume mult mai frumoasă.

 ***

Acest interviu face parte din campania „Tineri fără etichete: 20 de portrete”. Este un demers al echipei Observatorul de Covasna și CovasnaMedia.ro de a promova și a evidenția acei tineri care reprezintă modele de inspirație pentru comunitatea noastră.

Din aceeași serie citește și:

David Alexandru Duculeț: „Nu cred că un concert cu beat-uri realizate de AI este mai frumos decât unul unde există o trupă live”

Rita Bács: „Întotdeauna ieșim în evidență din mulțime, alegerea noastră e cum o facem”

În apă, dizabilitatea dispare: povestea lui Zelenák Dávid, un campion al curajului din Sfântu Gheorghe

Aliz Kertész: „O comunitate se dezvoltă cu adevărat atunci când fiecare își găsește un rol în care se simte util”