Interviu cu Eduard Novak, singurul campion paralimpic al României

Eduard Carol Novak a povestit la conferinţa APChat din Sfântu Gheorghe, care a avut loc luna aceasta, că visul lui, acela de a urca pe podium şi de a fi cel mai bun din lume într-un domeniu, s-a născut încă de la vârsta de 8 ani, când a început să participe la competiţii importante de patinaj viteză. În anul 1996, însă, visul lui părea că va rămâne doar atât, un vis. În drumul către un concurs internaţional ce avea loc în Italia, maşina familiei Novak a fost implicată într-un accident de circulaţie „stupid”, după cum îl descrie însuşi campionul. În accident, lui Eduard Novak i-a fost retezată laba piciorului. De atunci, acesta s-a plimbat dintr-un domeniu în altul, până când, într-o zi a revenit la prima lui iubire, sportul. În 2012, după mai bine de două decenii de muncă în ciclism, Eduard Novak a adus României primul aur câştigat vreodată la o Paralimpiadă. Ce gândeşte un campion care a cucerit viaţa, România şi aurul la Jocurile Paralimpice de la Londra din 2012, aflăm din interviul care urmează.

– Care sunt cele trei cuvinte care vă descriu cel mai bine?

– Sunt un luptător, sunt sentimental și îmi plac dreptatea și onestitatea.

– Ce hobby-uri aveți?

– Nu prea am timp liber. Îmi place pescuitul, dar îmi fac timp să merg poate o dată la 10 ani. Îmi place, de asemenea, să mă uit la filme, să ascult muzică clasică și multe altele, dar nu am timp aproape pentru nimic din acestea.

– În general, cum arată o zi din viața lui Eduard Novak?

– Am o familie cu trei copii, sunt sportiv, sunt președintele Federației Române de Ciclism, am un club profesionist de ciclism, am o firmă de dispozitive medicale și mai ajut și cofetăria familiei Novak cu idei. În afară de asta, mai țin și discursuri la diferite companii, evenimente sau pentru tineri. Deci zilele din viața mea se învârt în jurul acestor activități.

– Cât timp ocupă antrenamentele într-o zi?

– Acum fiind în perioada de pregătire pentru Jocurile Paralimpice de la Rio, activitatea mea principală este legată de antrenament. Toate celelalte activități care îmi distrag atenția sau timpul se suspendă în această perioadă. Acum mă pregătesc pentru Olimpiadă și știu ce înseamnă să câștigi un astfel de concurs. Pentru a câștiga am nevoie de toată energia și de toată concentrarea.

– Ce a însemnat pentru dumneavoastră Olimpiada de la Londra?

– Olimpiada este un concurs, într-adevăr mai special, pentru că se organizează din 4 în 4 ani, dar până la urmă este un concurs la fel ca toate. Totuși este important ca în ziua aceea, în momentul acela să fii cel mai bun. Nu mulți rezistă la un asemenea stres. Una este să concurezi ca să termini o cursă și altceva este să concurezi ca să câştigi. Stresul este atât de mare încât sunt mulți care chiar dacă sunt pregătiți fizic, nu rezistă psihic și pierd. După 4 ani nu se mai știe ce va fi și cine va fi concurența. Doar acel moment contează. După ce câștigi o Olimpiadă, urmează o altă viață.

Înainte de concurs am simțit că aș putea să pierd tot ce am crezut timp de 25 de ani. Vă dați seama ce presiune? Poți să câștigi sau să pierzi, iar rezultatul depinde numai de tine. Mulți mă întrebau de ce nu sunt la fel ca toată lumea, să stau acasă să mă uit la televizor. După concurs, toată cariera de 25 de ani mi-a trecut prin fața ochilor. Când am simțit medalia atârnând în jurul gâtului și ce impact are aceasta pentru oamenii din jurul meu, a fost senzațional. Înainte de Olimpiadă nu știam ce vine după atâta munca, dar a meritat.

– Ce vă determină să vă doriți să fiți întotdeauna primul?

– Încă de la 8 ani am visat să devin campion olimpic. În 1996 a venit accidentul acela, iar pentru o mică perioadă de timp mi-am pierdut voința. Am încercat mai multe domenii, dar nici unul nu m-a făcut să simt provocarea pe care mi-o dă sportul. Chiar dacă am terminat dreptul și m-am apucat de afaceri sau orice altceva, nimic nu mi-a dat sentimentul care vine după o victorie în sport. Astfel că la 25 de ani m-am decis să încep o nouă carieră sportivă.

– Ce simte un om după ce își împlinește un vis din copilărie?

– E ca și cum ai fi pe vârful unui munte și toată lumea e la picioarele tale. Cam acela e sentimentul. E un sentiment interesant și pot să spun că sunt o persoană care a primit de la viață tot ce și-a dorit, atât pe plan familial, cât și în afaceri și în sport. Oricum în continuare sunt motivat.

– Cum să facem și noi ca să ne împlinim toate dorințele?

– Eu spun că mulți oameni greșesc la primul pas, când visează. Mulți oameni își stabilesc visurile condiționați de posibilități, familie, societate și așa mai departe. Dacă nu îți condiționezi visul și lași ca inima și sufletul să creeze o fantezie a ceea ce dorești, atunci visul tău devine atât de puternic, încât o să treci ușor peste micile greutăți. Trebuie să ridici ștacheta foarte sus, altfel te pierzi în lumea aceasta complicată.

– Aveți vreun slogan după care vă ghidați în viață?

– Nu am un slogan specific, dar pot să vă spun că îmi place să trăiesc, îmi place viața și trebuie să o folosim la maxim pentru că acum este momentul. Cu cât trăim mai mult, cu cât suntem implicați în mai multe proiecte, atunci și noi devenim mult mai fericiți pentru că putem să simțim și să apreciem mai multe lucruri. Dar pentru a face acest lucru trebuie să ai curaj. Mulți pierd pentru că nu au curaj să viseze.

– Ce trebuie să reprezinte sportul în viețile noastre?

– Cred că s-a dovedit de foarte multe ori că sportul poate să te antreneze pentru orice plan al vieții pentru că te învață să devii disciplinat, să respecți oamenii, să fii fair-play, să ai caracter, să fii de cuvânt. Dacă sportul este o parte importantă a vieții tale, atunci vei reuși în orice domeniu îți vei alege în viață și cu siguranță vei deveni o forță de muncă puternică.

– Comparativ cu alte state, unde credeţi că se află România în ceea ce priveşte drepturile persoanelor cu dizabilităţi?

– Pe subiectul acesta critic foarte mult. Începând de la viaţa de zi cu zi, dacă nu putem să asigurăm un trai liber şi mă refer la rampe, la posibilitate de acces în orice instituţie sau mall, atunci aceşti oameni nu sunt respectaţi şi sunt marginalizaţi de societate. Să nu mai vorbim despre crearea unui cadru organizat pentru ca aceste persoane să facă sport de performanţă. La Paralimpiada din 2012 am fost 2 sportivi din România în timp ce din America au fost 400, din Ucraina 150, din Ungaria 40, Argentina 120, Spania 150. Cam acestea sunt cotele de participare. În prezent sunt calificaţi între 12 şi 14 sportivi. Şi aceste calificări s-au întâmplat cel mai mult pe plan privat, din sponsorizări. Nu există o strategie pusă la punct în România. Fără strategie, banii sunt daţi aiurea şi nu se vede nimic în urmă.

– Ciclismul cum este văzut în România?

– Este la modă. Este mare cerere pentru acest sport deoarece este accesibil tuturor. Oricine îşi permite să cumpere o bicicletă poate să facă acest sport. Trebuie să spun că şi aici ne lipseşte sprijinul Ministerului. Noi vrem să facem multe. În primul rând vrem să punem la punct un staff tehnic. Sunt mulţi copii care vor să vină la antrenamente, dar nu au echipe sau cluburi unde să meargă să se pregătească. Avem nevoie de antrenori, de mecanici, de cluburi, de copii şi de o structură complet nouă. După acestea lucrurile vor începe să se mişte. Noi am introdus Campionatul Naţional de Ciclism la Copii, care nu era până acum. Implicarea se vede, însă tot pe plan privat.

– La ce competiţii o să participaţi în acest an?

– Scopul meu principal este Paralimpiada de la Rio din septembrie. Până atunci o să am vreo 60 de zile de concurs cu echipa mea, Tuşnad Cycling Team. Mai am un campionat mondial pe pistă, la velodrom în Italia, acuma la sfârşitul lui martie.

– În final, aveţi un mesaj pentru cititorii ziarului „Observatorul de Covasna”?

– Să aibă curaj să viseze pentru că şi în România se poate. Să nu se uite la televizor sau în jur să vadă ce este şi ce nu este. Să viseze şi să aibă curaj să facă primul pas spre visul lor.