Interviu cu profesoara Mariana Bobeş, prima directoare a liceului de la Întorsura Buzăului

Profesoara Mariana Bobeş, acum în vârstă de 87 de ani, este un adevărat simbol pentru zona Buzaielor pentru că şi-a dedicat întreaga viaţă, respectiv 40 de ani de activitate, învăţământului de aici. Sub conducerea ei a pornit la drum primul liceu înfiinţat vreodată la Întorsura Buzăului. Sunt prea puţini oamenii din această zonă a judeţului care să nu o cunoască sau măcar să fi auzit de această doamnă de aur a învăţământului din Ţara Buzaielor. Am avut plăcerea şi marea onoare să stau de vorbă cu profesoara Mariana Bobeş, iar discuţia noastră o găsiţi în interviul care urmează.

– Ce ne puteţi spune despre debutul dumneavoastră în învăţământ?

– Bunicii şi părinţii mei au fost învăţători. Eu aveam 20 de ani când am fost repartizată la Barcani. Am terminat liceul la Buzău, pentru că sunt născută în Vrancea. În 1949, când am terminat liceul, am mers la Cluj şi am dat examen la medicină, dar nu am avut succes. La sugestia unor rude, ne-am îndreptat, eu şi alte trei surori ale mele, spre învăţământ. Una dintre acestea a fost repartizată la Vama Buzăului, două la Sita şi eu la Barcani. După un timp am avut o inspecţie, iar copiii au mers „şnur”. Astfel, inspectorul m-a felicitat şi m-a întrebat cum să mă răsplătească, iar eu i-am cerut să mă transfere la Întorsura, pentru că era mai aproape de tren şi de târg. (...) După ce m-am căsătorit, din 1952 şi până în ’56 am stat la Vama Buzăului. Din ’56 am venit din nou la Întorsura. Între timp am început facultatea. Am început la specializarea de silvicultură, dar datorită unor schimbări din sistem, m-am transferat la pedagogie şi am terminat, după cinci ani, la specializarea biologie – geografie.

– Domnul Oliviu Bobeş, soţul dumneavoastră, a fost de asemenea cadru didactic. Cum v-aţi cunoscut?

– El era învăţător la Vama Buzăului. Noi, eu şi surorile mele, am ajuns în noiembrie în zona Buzaielor şi nu am avut cum să plecăm în vacanţă de Crăciun acasă, pentru că abia începusem treaba. Sora cea mai mare, care era învăţătoare la Vamă, s-a dus la o rudă în Braşov, iar cele două surori de la Sita şi cu mine ne-am întâlnit să petrecem sărbătorile. Sora de la Vamă a trimis la Sita un pachet, care a fost adus de Liviu. Aşa l-am cunoscut. În anul următor, în 1950 am ajuns la şcoala din Întorsura. În toamnă a venit şi Liviu de la Vamă la Întorsura. Aşa ne-am împrietenit şi în 1952 am făcut nunta.

– Aţi fost prima directoare de liceu din Întorsura Buzăului. Ce a însemnat acest pas pentru dumneavoastră?

– În 1964 am fost propusă directoare pentru că m-am remarcat ca fiind un profesor serios. Am fost directoare până în 1980. În acest timp s-a făcut liceul de pe Gheorghe Doja şi am pus şi temelia pentru liceul care acum este teoretic. A fost o perioadă de foarte multă muncă. Dacă vreţi să mă credeţi, nu am avut, în 16 ani, un concediu normal. Mereu a fost muncă, muncă şi iar muncă. Dar am avut şi realizări. Am muncit, am respectat, m-am bucurat de rezultatele copiilor şi a fost frumos.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră învăţământul?

– Totul. Bunicii, părinţii mei, surorile şi soţul meu – toţi au fost cadre didactice.

– Povestiţi-ne o amintire care v-a rămas de suflet din toţi anii aceştia de învăţământ.

– Sunt multe. Totuşi, seriozitatea, căldura şi atmosfera de suflet care erau la începutul anului şcolar şi la sfârşitul acestuia, când toată lumea era bucuroasă, îmbrăcată frumos, copiii erau cu flori şi cu diplome, este un tablou care nu se poate uita.

– Care a fost cel mai important moment din viaţa dumneavoastră de cadru didactic?

– Stau şi mă gândesc la faptul că a fost o minune că s-a înfiinţat liceu la Întorsura Buzăului. Gândiţi-vă că erau puţini copiii care ajungeau să urmeze liceul, pentru că singurele lor soluţii erau Braşovul, Târgu Secuiesc, Codlea şi altele. Faptul că ai liceu în localitatea ta şi că te duci la şcoală şi părinţii tăi ştiu ce mănânci, ce încalţi, la ce oră vii acasă sau cu cine te întâlneşti, este un lucru important.

– Ce trebuie să ştim despre meseria de cadru didactic şi ce le-aţi transmite colegilor dumneavoastră mai tineri, care acum sunt în învăţământ?

– Un cadru didactic trebuie să fie serios, să fie bun, corect şi să iubească oamenii. Colegilor mei le-aş transmite că trebuie să lase în fiecare zi câte ceva din sufletul lor în sufletul copiilor, ca să îi facă oameni. Atunci, încet, încet, vor putea schimba ceva.

– Cum credeţi că se diferenţiază învăţământul actual, faţă de cel din vremea dumneavoastră?

– Înainte exista o continuitate. Nu se făceau schimbări de la o zi la alta sau de la un trimestru la altul. Era o stabilitate mai mare. Poate că aceste schimbări sunt necesare, pentru că viaţa s-a schimbat, dar în acelaşi timp trebuie să laşi omului posibilitatea de a se adapta corect. Mulţi dintre copii abandonează. Pe de altă parte, este mic numărul celor care se implică cu seriozitate să îşi adune cunoştinţe pentru viaţa lor, să aibă o meserie. Totuşi, dacă stai să analizezi elevii noştri, încă pot, săracii de ei, să se bucure de realizarea învăţământului cu rezultate deosebite. Aspectul negativ este acela că „hoţomanii” de copii nu respectă orarul, ci preferă să meargă la baruri. Este prea adâncă superficialitatea atât de partea elevilor, dar, o spun cu jumătate de gură, că vina este şi a profesorilor. Când eram eu directoare era un fel de întrecere între cadre, să facem fiecare mai bine, mai bun, mai deosebit. Atunci, colectivele erau mai unite. Eram mai apropiaţi unii de alţii ca oameni. Acum parcă lumea s-a înrăit şi s-a înstrăinat. Pe vremuri parcă şi statutul de învăţător era mult mai respectat decât acum. Mai mult, un cadru didactic trebuie să aibă chemare pentru această meserie. (...) Acum parcă nici părinţii nu mai au timp să stea de vorbă, să se joace sau să se plimbe cu copiii lor.

– Aşadar, printre calităţile unui bun director se găseşte şi capacitatea de a strânge oamenii în jurul lui. Ce alte calităţi trebuie să aibă o persoană pentru a fi un bun director de instituţie de învăţământ?

– Trebuie să îşi cunoască oamenii şi să le cunoască problemele, fără a face caz de ele. Omul se bucură când simte că e cineva lângă el. Acesta trebuie să aibă puterea de a sesiza problemele oamenilor, pentru că sunt oameni care nu spun niciodată ce au pe suflet. E mare lucru!

– Cum îşi dă seama o persoană dacă are chemare pentru a fi cadru didactic?

– Trebuie să iubească copiii, să îi respecte, să îi ajute şi să fie serios, nu să se tragă de şireturi cu aceştia. În această meserie, rămâne ceva în urma ta. Profesorii trebuie să fie un sprijin la care elevii pot să apeleze.

– Dacă aţi putea să schimbaţi ceva din trecutul dumneavoastră, aţi face acest lucru?

– Eu am crezut că tot timpul o să fiu capabilă să fac orice. Îmi pare tare rău, că după ce am rămas văduvă, la vârsta de 60 de ani, nu m-am băgat în politică. Nu mi-a venit ideea. Mi-aş fi dorit să fac ceva pentru Întorsura. Acum e prea târziu, pentru că nu mai am putere. Nebunia cea mare este că fiecare are alte preocupări şi nimeni nu se implică.

– Dacă aţi fi intrat în politică, ce aţi fi schimbat în acest oraş?

– În primul rând m-aş fi axat pe curăţenia oraşului. Cine intră aici, asta vede prima dată. Aţi observat la Vamă sau la Sita? E altceva. La noi mi se pare că avem o armată de funcţionari, dar nu prea se vede nimic în urma lor. Sigur că înainte de curăţenie, prioritară este şcoala. Mai mult, aş fi mers pe cultură şi culturalizare. Aş face, măcar o dată pe lună, un program artistic unde să se prezinte un cor, o formaţie de dansuri şi altele. Sigur că nu s-ar duce toată lumea, dar azi unii, mâine alţii şi tot aşa. Toată lumea stă şi aşteaptă să facă altul.

– Având în vedere că aţi fost dascăl pentru atâtea generaţii de oameni din zona Buzaielor, ce gânduri aveţi pentru aceştia?

– I-am iubit, i-am respectat şi am luptat să fiu un om corect. Oamenii trebuie să înţeleagă că viaţa e frumoasă şi că trebuie să fie buni, să îi ajute pe ceilalţi. Consider că mi-am făcut datoria în sectorul meu de activitate şi că am lăsat în sufletul copiilor de altădată, adulţilor de astăzi, o amintire de om corect, bun şi serios.