Evacuat dintr-un bloc ANL din cauza datoriilor, un bărbat din Sfântu Gheorghe trăiește într-un cort improvizat pe malul Oltului.

Sărăcia și bogăția există de când lumea și cel mai adesea conviețuiesc una cu cealaltă chiar sub ochii noștri. Formele lor sunt multiple, însă dacă în vremurile noastre prea puțină lume mai vede bogăția spirituală, sărăcia la propriu e vizibilă peste tot – doar atât că unii dintre noi închid ochii în fața ei, tocmai pentru a se feri de ceea ce ar putea naște în interiorul lor. Însă oamenii cu adevărat săraci atunci când vorbim despre valorile materiale există – sunt cei fără case, fără bunuri, cei care mai au doar hainele de pe ei la propriu, cei care nu știu ce vor mânca mâine sau unde vor dormi. Întotdeauna, oamenii aceștia au propriile lor povești de viață – au avut cândva părinți, copii, familii, un acoperiș deasupra capului și poate chiar mai mult decât atât. Cumva însă, au pierdut bătălia cu soarta. Unii se complac în asta, alții luptă să iasă la liman. Dobondi Árpád este unul dintre cei care vrea să învingă, chiar dacă în prezent doarme într-un cort pe malul Oltului, încălzindu-se noaptea între doi câini.

Familie destrămată de mirajul străinătăţii

Pe Dobondi Árpád l-am întâlnit după ce mai mulți oameni ne-au vorbit despre el ca fiind un om care nu merită ceea ce i s-a întâmplat. Duminică, într-o zi caldă de octombrie, Árpád stătea pe malul Oltului alături de câinele său drag – un labrador alb, superb și un alt câine, care s-a aciuat pe lângă el, în căutarea unui suflet cald, probabil.

Dobondi Árpád are 38 de ani, dar necazurile vieții si-au pus amprenta asupra chipului său și l-au îmbătrânit cu cel puţin cinci ani. Este un bărbat care știe să vorbească, înțelege foarte bine că situația sa e una cel puțin nefericită, dar crede încă în mai bine. Chiar dacă soția sa l-a părăsit în urmă cu ani buni de zile pentru o altfel de viață în Grecia, lăsându-l să crească doi copii mici. Și chiar dacă, în urmă cu mai bine de o lună, Árpád a fost evacuat din apartamentul ANL în care locuia alături de cele două fetițe ale sale. Nu o condamnă pe fosta soție că a plecat – spune că fiecare are dreptul să facă ce dorește cu propria viață, însă nu o poate ierta pentru faptul că și-a abandonat fiicele.

Evacuarea a fost punctul culminant, însă Árpád spune că problemele sale au început cu ani buni în urmă, când deși a avut bani, nu a știut cum să-i gestioneze.

„A fost o vreme în care am avut foarte mulți bani – aveam tarabă în piață, apoi mi-am făcut o afacere cu un restaurant. Soția mea a plecat pur și simplu la un moment dat, găsindu-și un iubit în Grecia. M-a lăsat cu doi copii fără a privi înapoi – uneori cred că a plecat de prea mult bine. Nu am știut gestiona afacerea cu restaurantul, nu am făcut față singur deși mi-am investit acolo toate economiile, angajații mă furau, eu nu puteam fi mereu acolo având două fete de crescut și, în cele din urmă, am dat faliment. Atunci a început declinul, căci îmi găseam de lucru sporadic, am lucrat și în Brașov la două firme care m-au țepuit și am început să acumulez datorii la chirie și la cheltuieli”, povestește Árpád.

Datoriile i-au scos în stradă

Apartamentul ANL de două camere l-a primit cu ani în urmă, împreună cu soția sa; este, probabil, unul dintre primii care au beneficiat de aceste apartamente. Bărbat singur și fără un suport real din partea nimănui, Árpád a acumulat datorii atât de mari încât, spune el, nici dacă ar mai munci ani de zile de acum încolo, tot n-ar reuși să le achite. L-au evacuat pe 20 septembrie, la o zi după ce împlinise 38 de ani, iar de atunci a început adevăratul calvar, care a culminat cu despărțirea de cele două fiice ale sale – una de 13 ani și cealaltă de 12 ani.

„Nu pot comenta că m-au evacuat, pentru că aveam datorii imense; chiria lunară de 450 de lei n-o mai plătisem de multă vreme, plus cheltuielile care ajungeau iarna și la 200 de lei pe persoană. Eu am înțeles că m-au dat afară, dar ceea ce m-a deranjat foarte tare a fost atitudinea pe care au avut-o cei de la Primărie: au ridicat din umeri, atât primarul Antal Árpád – care mi-a fost coleg de clasă, cât și viceprimarul... Mi-au zis că le pare rău, dar nu au ce face. E deranjant, pentru că nu m-am dus să cer nimic pe gratis, am vrut doar o șansă să-mi pot ține copiii lângă mine, pentru că eu dacă pot dormi pe malul Oltului, nu puteam să-mi aduc aici și fiicele”, explică Dobondi Árpád.

După evacuare, singurii la care spune Árpád că a găsit înțelegere au fost cei de la Direcția Județeană pentru Protecția Copilului; prin ei, s-a reușit trimiterea celor două fete ale sale la un centru de plasament din Caşin, în județul Harghita. Árpád le poate vizita pe cele două fiice ale sale, care beneficiază acolo de toate condițiile și de școală, putând totodată să le ia la el în vacanțe. Pentru asta se luptă Árpád acum: să reuşească să-și aducă aproape copiii.

Prietenii la nevoie se cunosc

A ajuns pe malul Oltului pentru că nu avea de lucru și deși printre prietenii și cunoștințele sale se numără și oameni cu stare, niciunul nu s-a oferit să-i ofere o cameră, măcar, până se redresează; tot prietenii mai săraci îl ajută, atât cât pot. De curând, Árpád a reușit să se angajeze, prin intermediul unui prieten, la o firmă de amenajări – piscine. Lucrează în deplasare în timpul săptămânii și vine la cortul său doar sâmbătă seara, luni dimineața plecând din nou la muncă. Spune că s-a integrat bine în echipă și că are sprijinul șefului său pentru a-și căuta măcar o cămăruță unde să-și ducă lucrurile și unde să aibă unde dormi în zilele libere.

„Am aici, cu mine, doar strictul necesar – ceva vase de făcut mâncare și haine. Am avut și sac de dormit, dar cât am lipsit, cineva mi l-a pus pe foc, ba mi-a furat și din mâncare. Nu mă gândisem că trebuie să le car cu mine. Oricum car mereu un rucsac imens, de parcă sunt alpinist”, ne spuen Árpád.

Cel mai bun prieten al omului

Despărțit și de copii, singurul care i-a rămas alături este labradorul său alb; îl îngrijește și-i cumpără hrană specială, având dincolo de dragoste un respect deosebit pentru acest câine pe care îl și ia cu el la muncă în timpul săptămânii – de teamă să nu i se întâmple ceva. Pentru viitor, Árpád își dorește să-și revină astfel încât să aibă ce le oferi fiicelor sale. Vrea în primul rând un loc al său, unde să-și poată aduce lucrurile personale și mobila, pe care le-a depozitat la o cunoștință, în Ozun. Vrea să reînceapă o viață normală și să le poată fi alături celor două copile abandonate de mamă și spune că e sigur că-și va reveni, chiar dacă acum trece prin clipele cele mai grele ale vieții sale și trebuie să se grăbească cu găsirea unui adăpost, mai ales că vine iarna. Spune că nu vrea nimic pe gratis, tocmai de asta și-a găsit de lucru cât a putut de repede. Acum caută să închirieze ceva, măcar o cameră la curte, eventual chiar și în vreun sat din apropiere de Sfântu Gheorghe, mai ales că nu-și permite să dea 300 de euro cât i se cere pe chiria și avansul unui apartament.

Speranţa e ultima care ne părăsește

L-am întrebat pe Árpád ce-a învățat din tot ce i s-a întâmplat și cum de nu a clacat – pentru un om care a avut cândva bani, o viață bună și o familie, e nu doar greu ci chiar dezarmant să ajungă la un cort improvizat pe malul Oltului.

„Poate că alții înnebuneau în locul meu, nu știu... dar eu cred că în viață sunt tot felul de situații pe care trebuie să le înfrunți cumva cu o atitudine umoristică. Nu zic că aș râde toată ziua, dar încerc să mă gândesc că mă voi ridica, că îmi voi reveni. Ce am învățat însă este că trăim într-o țară în care nimănui nu-i pasă de nimeni – să te ferească Dumnezeu să ai nevoie de ajutorul cuiva! Cei bogați nici nu te văd, autoritățile ridică din umeri și până la urmă tot săracii te ajută. O să-mi revin și o să-mi aduc fetele lângă mine, o să le dau la școală și apoi sunt convins că voi pleca din țara asta – undeva unde să lucrez și să-mi câștig un trai decent”, ne-a mai spus Árpád.

L-am lăsat în soarele toamnei, cu labradorul său alături; lângă cort, câteva pietre imprivizate pentru locul de foc și o cratiță în care se vede că a gătit de dimineață. Încă e cald afară, a avut noroc de o toamnă destul de blândă. Dar în curând va veni iarna... și Árpád trebuie să plece de acolo, cu sau fără ajutorul cuiva. Din povestea sa însă am înțeles că viața ne poate pălmui oricând și foarte puternic; poate tocmai de asta ar trebui să privim mai des în jur.

(monicavajna.wordpress.com)