STIREA ZILEI 4 mai 2018

Preotul Ioan Cucu: „Am ajuns preot dintr-o întâmplare cu totul aparte”

de Geanina Lupșa | 4053 vizualizări

Interviu cu părintele din Sfântu Gheorghe, distins de Zilele Sfântu Gheorghe 2018 cu premiul Pro Urbe

Preotul Ioan Cucu, distins anul acesta cu titlul Pro Urbe, continuă să le fie alături tuturor celor ce au nevoie de un sfat, de o rugăciune, cu toate că este pensionat din anul 2012. De aproape 5 decenii slujește Biserica Ortodoxă Română și este recunoscut pentru grija pe care a purtat-o de-a lungul timpului numeroaselor lăcașuri de cult din județul Covasna, actuala sa misiune fiind finalizarea lucrărilor la Biserica Buna Vestire, începute în 2007.

De la vârsta de 24 de ani, Ioan Cucu se află în sânul comunității covăsnene în calitate de preot. Prima sa parohie a fost în zona Baraoltului, iar mai apoi a fost numit preot la catedrala din Sfântu Gheorghe, împlinind astfel o ,,profeție” a Mitropolitului Nicolae Colan.

Despre aceasta și despre multe alte aspecte interesante din viața sacerdotului, aflați în interviul acordat joi, de preotul din Sfântu Gheorghe, ziarului Observatorul de Covasna.

Aș dori să începem interviul prin a vă adresa o întrebare  de actualitate, care se referă la premiul pe care l-ați primit duminică. Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest titlu?

Pentru mine este o mulțumire sufletească, nu m-am așteptat, este o mulțumire sufletească pentru comunitatea noastră ortodoxă și românească din Sfântu Gheorghe. Atât cât am putut, m-am străduit să împlinesc datoria, în primul rând, față de Dumnezeu, ca slujitor, ca preot, și față de toți concetățenii. Poate printr-o rugăciune am reușit să fac ceva pentru binele tuturor. Am mulțumirea că am putut fi de folos societății în care trăiesc.

După patru ani, sunteți prima persoană din comunitatea românească decorată cu acest titlu. Înseamnă ceva pentru dumneavoastră acest fapt?

Au fost persoane din comunitatea noastră ortodoxă românească ce au intervenit să se dea acest premiu Pro Urbe. Este important, pentru că ne găsim într-o apropiere sufletească față de toți ceilalți locuitori, și bineînțeles, față de autoritățile locale, cu care am colaborat întotdeauna în sens benefic.

Pro Urbe este un premiu laic. Are un sacerdot nevoie de o recunoaștere la acest nivel? Schimbă un astfel de premiu percepția oamenilor față de un preot? În ce sens? Dar percepția proprie față de activitatea desfășurată?

Nu știu cum ar putea să schimbe percepția oamenilor, pentru că eu în definitiv rămân același. Am să merg mai departe slujind Lui Dumnezeu, slujind oamenilor, slujind celor care vor avea nevoie de un sfat, de o rugăciune, poate chiar și materialicește, pentru că am încercat să îi ajutăm și pe cei care erau bolnavi, sau aveau nevoie de tratamente sau de medicamente. Dacă am putut să dăm  ajutoare de sărbători, alimente, haine pentru cei care erau mai necăjiți, am încercat să o facem cu toată inima.

Dacă ne întoarcem la tinerețile dumneavoastră, știm, din documentarea prealabilă că ați ajuns prima dată în județul Covasna la vârsta de 24 de ani, ca preot misionar în zona Baraoltului. Privind în urmă, cum vă amintiți acea perioadă?

Sunt multe amintiri. Prima parohie a fost la Micfalău, cu toate satele adiacente, din ’71 până în ’76. În ‘76, la 1 iunie am preluat Baraoltul, care era până atunci tot în subordinea noastră. Din ‘82 era aproape să merg la Brașov, dar până la urmă am fost rugat să primesc catedrala din Sfântu Gheorghe și am rămas tot aici. Din prima parohie, îmi amintesc că ziceau unii că voi fi muritor de foame, dar nu a fost așa. Pot spune că au fost atâția oameni de suflet care au venit și ne-au ajutat. Era în martie și au venit și ne-au aruncat niște lemne peste gard ca să avem cu ce face focul, pentru că era încă răcoare pe vremea aceea. După câteva zile, au venit 2 căruțe cu lemne și le-au descărcat în curte. Mi-au adus fiecare o găină, ori ceva ca să fie în curte, le-am mulțumit tuturor. M-au ajutat și familii catolice, și le-am zis „dumneavoastră nu aveți nicio datorie să ne ajutați”,  iar ei ziceau „sunteți tot preotul nostru, aici și noi vrem să vă putem ajuta  cu ceva”. Pot spune că au fost niște oameni deosebiți, nu pot spune decât de bine. Lucrul cel mai bun  pe care am putut să îl facem a fost repararea bisericilor, le-am electrificat, pentru că încă nu aveau nici curent electric, nici la Micfalău, nici la Bixad. Am reparat biserica de la Aita Seacă, Bodoș, Căpeni. Era atâta dorință să facem ceva încât cu ajutorul a două femei am reparat biserica din Bodoș. Au fost niște lucruri extraordinare.

Cum ați ales meseria de slujitor al bisericii? A fost o dorință din copilărie sau ați fost îndrumat?

Eu o socotesc nu o meserie, ci mai degrabă o chemare. Pot spune că în copilărie, de la un an până la vârsta de 14 ani, aveam câte o aprindere de plămâni în fiecare an aproape, eram foarte sensibil, nu puteam să alerg prea mult, să transpir prea mult. Când am venit la liceu a fost mai bine. Ceea ce a fost cel mai important a fost în ‘68 când mi-am pierdut vederea pentru o perioadă și nu mai prea puteam mânca, slăbisem foarte tare. Atunci, de fapt, a fost o întâmplare, am avut așa ca un vis, să merg în 7 biserici, să zic de 7 ori Tatăl Nostru, să pun câte 7 lumânări și mă voi face bine. Și  am zis „Doamne, dacă mă fac bine, toată viața am să slujesc ție”. Și așa s-a întâmplat. Eram în București, era o bisericuță mică, a fost prima biserică la care am mers. După aceea am mers la Biserica Kretzulescu, eram cu un coleg, care era evreu, l-am rugat să mă ajute să merg la biserică, iar el a zis „eu vin cu tine, dar nu mă pricep că sunt evreu”. I-am zis că nu-i nicio problemă, doar să mă ducă până în fața bisericii. Când am ajuns la ultima biserică, m-a lăsat durerea de stomac, și am zis „mi-e foame, hai să mâncăm”. În a 9-a zi, mi-a revenit vederea. Mi-am terminat studiile, pentru că inițial am făcut o școală tehnică de subinginer în proiectare și de acolo am plecat la Sibiu și am dat examen la teologie. În 27 septembrie s-a afișat rezultatul, am reușit la teologie, reușisem și cu bursă pentru că eram printre primii. Atunci s-a născut și primul meu băiat, eram căsătorit în ultimul an când eram la studii la subinginer. După primul an la teologie, pentru că eram căsătorit și aveam familie, am rugat ca dacă e nevoie undeva să mă trimită preot misionar. Atunci mi-au spus „ori în secuime, ori la Satu Mare” și am ales să mă întorc aici, așa m-au trimis la Micfalău. Am ajuns preot dintr-o întâmplare cu totul aparte.

Ce înseamnă preoția pentru dvs.?

Cum am spus, este o chemare. Pentru că spune Mântuitorul „Nimeni nu vine la Mine de nu-l va atrage Tatăl”. A fost pe moment o încercare care m-a atras, m-a determinat si m-a convins că această chemare este cea pe care o doresc și sunt dator să o împlinesc cât voi trăi. (…) În perioada aceea, în perioada comunistă, numai cine avea chemare și voia să meargă la teologie reușea. Și pe mine mă întrebau „Ce îți trebuie ție teologie acum? Nu vezi că toată lumea o să încerce să abordeze altfel lumea aceasta?”. Și am spus „Păi nu mai e nevoie de un preot?” Era un  pic mai complexă situația, numai cine voia cu tot dinadinsul se ducea. Mai puțini erau cei care ajungeau din întâmplare la teologie.

Cum a fost perioada în care ați fost preot la Sfântu Gheorghe?

La 1 iunie, 82 am fost numit la catedrala din Sfântu Gheorghe. Interesant a fost aici, la catedrală, atunci când cineva mi-a povestit o întâmplare de prin ‘57, Mitropolitul Nicolae Colan, venind în catedrală se uita așa și prin cupolă se vedea cerul și stând așa și privind spre cer zice „catedrala asta se va termina când o să cânte cucu în ea”. Am și fost primul preot care a cântat în ea. Cu ai mei copiii, în ‘82, în Ajun de Crăciun și mă numeam Ioan Cucu. M-a întrebat cineva atunci dacă este adevărat că am fost numit special preot aici ca să se împlinească cuvintele rostite de Mitropolitul Nicolae Colan. Am avut parte de mulțumiri sufletești aici, oamenii au fost alături de noi, ne-au sprijinit. Toți au fost oameni de suflet, jertfitori, nu pot decât să mulțumesc Lui Dumnezeu și tuturor celor care ne-au ajutat.

Ați aspirat și la alte meserii sau doar la cea de preot?

Am făcut proiectare, sistematizare pentru industria ușoară, automatizare. Mi-au fost de folos la repararea bisericilor, mi-a fost mai ușor.

De-a lungul carierei ați întâmpinat și obstacole ridicate de oameni interesați să țeasă povesti denigratoare în jurul dumneavoastră?

Probabil. Nimeni nu rămâne chiar să nu fie afectat, dar am trecut cu bine peste toate și întotdeauna am avut un cuvânt „Doamne iartă-i și îndreaptă-i, și nu îngădui să îmi facă nici un rău”. Și a fost atât de bine, nu am avut niciodată tendința de a mă răzbuna în vreun fel. I-am iertat pe fiecare, Dumnezeu să le dea pace și binecuvântare tuturor, pentru că spune Mântuitorul „Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă fac vouă rău, căci dacă și voi faceți asemenea, ce mulțumire puteți avea?”. Dincolo de toate, îi mulțumesc lui Dumnezeu.

De ce credeți că divinitatea permite asemenea intervenții, adică obstacole în calea exercitării acestei profesiei deosebite?

Atât de mult a iubit Tatăl lumea aceasta încât pe unul născut, Fiul Său, L-a trimis în lume ca tot cel ce crede să nu piară, ci viață veșnică să dobândească. Spune Mântuitorul, „Oare nu credeți că aș putea să  aduc 12 de legiuni de îngeri și i-ar fi putut pulveriza pe toți cei care l-au chinuit și l-au răstignit?”. Nu, i-a lăsat să vadă până unde merge câteodată răutatea, nu pentru că Dumnezeu nu știa ce se întâmplă. Asta este o lecție pentru poporul nostru. Poporul nostru a avut vocația suferinței, a suferit enorm în istorie, dar întotdeauna a avut senzația că Dumnezeu îl va mântui.

Sunteți un om cu credința, dar Biblia ne arată modele de oameni care au avut îndoieli. Îl avem de pilda pe Iov. Dumneavoastră ați deznădăjduit vreodată?  

Poate și eu am avut frământări în viața mea, dar nu m-am îndoit niciodată de ajutorul lui Dumnezeu. Dacă nădăjduiești, primești, Dumnezeu te ajută întotdeauna.

Cum arată viața dumneavoastră în prezent?

Mai încerc să slujesc cât voi putea, sunt, într-adevăr, pensionar și mulțumesc Lui Dumnezeu că am ajuns până aici.  Dacă cineva are nevoie de un sfat, cu dragă inimă i-l dau, dacă îl pot ajuta, cu mare drag.

În final, ce mesaj aveți pentru cititorii ziarului Observatorul de Covasna, care își doresc să audă vești de la dumneavoastră?

Aș zice tuturor să aibă credință, nădejde și să nu își piardă curajul vieții, în care pot avea uneori și necazuri și suferințe, dar Bunul Dumnezeu le dăruiește și putere celor ce au  nădejde și credință. Putem avea puterea de a trece peste toate, chiar și bolile cele mai grave, le depășim.

Distribuie articolul:  
|

STIREA ZILEI

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.