Actriţa Fatma Mohamed a intrat în lumea filmului cu o producţie 100% străină.

Pe 31 august va avea loc lansarea în cinematografe a noului film al lui Peter Strickland, intitulat „Berberian Sound Studio”. Poate că numele lui Peter Strickland nu spune prea multe decât unora, el fiind regizorul care în 2007 a realizat „Katalin Varga”, un film renumit pentru premiile și distincțiile primite în ultimii ani. Ceea ce au însă în comun atât „Katalin Varga” cât și „Berberian Sound Studio”, dincolo de faptul că sunt realizate de același regizor, este distribuirea în ambele filme a actriței Teatrului Andrei Mureșanu (TAM) din Sfântu-Gheorghe, Fatma Mohamed. Cunoscută publicului din Sfântu-Gheorghe pentru rolurile numeroase din teatru, Fatma Mohamed a ajuns să joace în „Berberian Sound Studio” printr-o întâmplare norocoasă, mai ales dacă ținem cont de faptul că filmările au avut loc în afara țării, alături de actori englezi și italieni și alături de cunoscutul actor Toby Jones. Despre aventura londoneză a Fatmei, încununată cu o muncă de 13 zile pe unele dintre cele mai renumite platouri de filmare din Anglia, despre ce anume înseamnă munca alături de un nume recunoscut în cinematografia mondială, dar mai ales despre experiența în sine a tinerei actrițe am vorbit chiar cu ea.

– Fatma, ești un actor iubit și apreciat în Sântu-Gheorghe, o actriță recunoscută în țară. Cu toate acestea, cum a ajuns, totuși, un om de teatru să joace într-o producție străină fără a avea o experiență anterioară în cinematografia autohtonă?

– Povestea a început în 2007, când Peter Strickland a decis să facă „Katalin Varga” și a luat pentru acest film actori de la Teatrul Tamási Áron și de la TAM. A fost prima mea experiență directă cu filmul, jucând alături de colegii mei Sebastian Marina și Florin Vidamski. Cu toate acestea, nu a fost o experiență amplă, în „Katalin Varga” am o singură replică, dar acela a fost momentul în care am descoperit practic filmul ca și experiență personală. Ei bine, după filmările de la „Katalin Varga”, după ce filmul a mers prin lume, a obținut premii, a cucerit... s-a decis prezentarea sa și la Sfântu-Gheorghe, măcar că avea în distribuție actori de aici. Păstrasem legătura cu regizorul, așa că a urmat momentul în care mi-a spus că ar dori să mai lucreze cu mine și asta nu a rămas doar la nivel de vorbe. Am continuat să vorbim la telefon, pe e-mail, a urmat perioada în care mi-a prezentat noul său proiect, mi-a indicat și rolul pe care urma să-l am. A fost deci o perioadă lungă de discuții, în care am înțeles ideea lui Peter și mi-am cunoscut rolul. Peter mi-a povestit despre filmul pe care urma să-l facă, cu acțiunea în anii ’70, într-un studio de sound din Milano unde era invitat un englez – adică personajul interpretat de Toby Jones. Pregătirea a fost de trei ani, mi s-au trimis variantele scenariului, iar în al patrulea an, adică în 2011, am început să lucrăm. Înainte de asta, am filmat în Budapesta un demo al filmului, care a fost prezentat unor finanțatori, pentru realizarea concretă a peliculei.

– Practic, a fost o șansă.

– Da, așa e și poate că e oarecum ciudat: de la un strigăt, o replică în „Katalin Varga”, am ajuns să joc într-un film mare... cred că a fost un noroc, o mare șansă care mi-ar plăcea să se perpetueze, recunosc.

– Povestește-ne ce a urmat, cum au fost zilele de muncă din Anglia.

– Plecarea s-a întâmplat oarecum lent – birocrația e mare și în Anglia, nu suntem noi chiar singurii la care funcționează prost lucrurile astea, au fost perioade întregi de acte, hârtii, iar cele mai importante lucruri s-au întâmplat în ultimele zece zile de dinaintea plecării. În fine, am ajuns în Anglia iar despre condiții pot spune că au fost excelente – ni s-a asigurat transport, masă, cazare, diurnă – pe lângă onorariu, adică un actor nu se simte umilit. Bun, despre mine însămi pot spune că nu am lucrat pe o sumă imensă, pentru că totul s-a întâmplat repede, pentru că eu am văzut înainte de orice oportunitatea uriaşă de a lucra cu niște oameni foarte talentați, pentru că nu mi-am negociat contractul – nu am știut cum și nici nu-mi stă în fire; făcând o paranteză, acolo fiecare actor are un agent care „îl vinde”, la noi în România sunt puțini care au așa ceva, noi nu prea știm să „ne vindem”, nu ne învață nimeni cum să facem lucrurile astea, probabil că trebuie să le învățăm așa, din mers.

– Ai luat, deci, ceea ce ți s-a oferit, mergând pe modestia caracteristică.

– Da, probabil... mergând pe modestie sau un soi de bun-simț care poate fi uneori dăunător. Nu am negociat financiar vorbind, dar la un moment dat am luptat: în conversațiile mele cu regizorul stabilisem un anumit rol – rolul principal feminin, pe acela mi-l însușisem, regizorul mă voia și simțeam personajul. Înainte cu zece zile de începerea filmărilor, am primit un telefon în care eram întrebată dacă pot face alt rol, pentru că producătorii nu-și „permit” deoarece sunt „prea scumpă”. L-am întrebat pe regizor pe cine anume vrea pentru respectivul rol, iar el mi-a răspuns franc „Pe tine”. În acel moment, am luptat pentru rolul meu, spunând clar că pe alt rol nu merg – a fost un risc pe care mi l-am asumat, pentru că puteam ajunge să nu mai joc. Producătorii au crezut că pentru rolul principal feminin voi avea pretenții financiare foarte mari, însă eu cum nu știu arta negocierii și cum oricum pentru mine cel mai important era să joc, să fac rolul respectiv, nu s-au trezit cu pretenții uriașe – au făcut calculul și m-au încadrat unde au vrut ei. Suma finală, ținând cont de tot, m-a mulțumit, mai ales că în primul rând am avut șansa de a lucra cu acei oameni, de a cunoaște lucruri și situații noi.

– Cum a fost contactul cu colegii actori?

– Era o mixtură, o adunătură – trei actori italieni din Italia, vreo patru-cinci italieni care trăiesc în Anglia, o actriță grecoaică ce vorbește italiana, eu din România și, bineînțeles, Toby Jones. A fost muncă intensă, am avut de învățat de la fiecare, cred că eu am fost ca un burete care a absorbit tot ce s-a întâmplat în jurul meu pe platouri, pentru că mi-am dorit să văd, să cunosc mult, tot mai mult. Actorii sunt oameni și ei, iar comportamentele nu cred că diferă neapărat de la o țară la alta – pe de altă parte, diferă, cred, modul în care ești tratat – cu respect pentru muncă, respect care se reflectă și în onorariul pe care îl primești, dar și în condițiile de muncă... deși, vedeți, pe de altă parte, condițiile vitrege pot crea produse artistice finale de o mare valoare, iar exemple în acest sens avem chiar în cinematografia românească.

– Ce ți s-a părut diferit acolo – vorbind de condițiile de muncă?

– Foarte multe, dar am să mă refer mai ales la tehnică, care este net superioară. Cum nu am jucat vreodată în film la noi în țară, pot doar să bănuiesc, dar am auzit de exemplu că la noi se limitează dublele, pentru că e scump. Acolo, dublele nu erau o problemă, pentru că se urmărea rezultatul final, care trebuia să fie cel mai bun – sigur, acum nici să ne scăldăm în duble, dar nici să le facem cu o teamă permanentă de costuri, implicații financiare... Cum am zis, nu am lucrat pe film în România, dar cred că și organizarea pe un platou de filmare e diferită în Anglia: totul era la milimetru, pe ceas; dar s-a și întâmplat să se lungească anumite scene, caz în care se tăia din ceea ce urma. Nu pot spune ce senzație am avut când am ajuns în sălile de costume – șiruri întregi de haine, pălării, rochii, costume de film impresionante, pe o suprafață enormă, cam cât jumătate din Sfântu-Gheorghe.

– Despre film în sine, ce ne poți spune?

– Este un film suprarealist... povestea în sine pare la început destul de logică, după care o ia „razna”; are un pic de David Lynch, un pic de Dario Argento... în anii ’70 se făceau filme de groază, de suspans de fapt, un suspans care crea groaza. Este vorba despre un studio de sound din anii ’70, în Milano, în care suntem angajați câțiva actori pentru dublarea unui film de groază, film care nu se vede ci se aude doar dublarea. Este interesant, pentru că aflăm de fapt cum se realizau în anii ’70 sunetele: acum nu se mai pune problema, pentru că se scot direct pe computer, dar pe atunci existau adevărate tehnici în aces sens – de exemplu, la decapitarea cuiva se secționa un pepene și zgomotul acela reprezenta decapitarea. Prea multe nu pot divulga din film, nu am voie, mai ales că pe 31 august este lansarea în cinematografe, filmul fiind prezentat până atunci doar în festivaluri, cu circuit închis, neputând fi găsit pe Internet nimic altceva decât trailerul oficial. Practic, filmul nu a fost încă văzut de public ci doar de către oamenii din domeniu, urmând să ajungă în august, înainte de lansarea în cinematografe, la încă două festivaluri.

– Cum a fost lucrul alături de Toby Jones?

– Este un foarte bun profesionist, simți lucrul acesta din prima clipă. Dar are o vârstă, așadar o mare putere de detașare, de a nu lua cu el dincolo de platou trăirile personajului – la fiecare final de scenă se retrăgea în camera sa, liniștit și singur. Eu însă am consumat totul – poate că așa e firesc, pentru vârsta și experiența mea. La Toby Jones am avut senzația de „mai rece” – își făcea treaba și gata, dar probabil că e de înțeles, la mine „febra” e mai mare eu fiind la început.

– La primul contact cu filmul, ce ți s-a părut diferit față de teatru? Unde te-ai simțit mai consumată?

– O, multe! Ideea e că într-o fracțiune de secundă trebuie să intri într-o stare, să ții situația în mână, cum s-ar zice, așa încât să ajungi în scurt timp la o tensiune mare. Nu dispui de mult timp în film, în teatru poți recupera într-o scenă viitoare, în film însă nu ai ce, nu ai cum recupera. O astfel de experiență simt că m-a deschis, mi-a deshis orizonturile. Filmul e diferit de teatru, dozajul este altul – în film nu ai repetiții, intri cu textul, filmezi. Mi-a plăcut să lucrez în limbi străine – engleză și italiană, a fost ca un fel de mască pentru mine. Sigur, este o diferență mare între teatru și film, în teatru ai mereu emoții, aștepți aplauzele publicului, în film însă știi că se vede ceea ce e mai bun, că se aleg scenele, imaginile, există oameni care lucrează pe ceea ce ai lucrat.

– Prin urmare – teatru sau film?

– Nu aș renunța la teatru, deși îmi place enorm și filmul. Îmi place filmul mult, cred că mi se potrivește mai bine mie, ca interior, mă simt mai natural. În film cred că e totul mai intim, nu trebuie să plusez pentru a scoate ceva, mă simt ca și când aș fi în vizită la cineva dar mă simt foarte bine, ca la mine acasă. Pe de altă parte, în teatru este inegalabil feedback-ul primit de la public, aplauzele care pur și simplu te încarcă.

– Ți-ai dori să continui în film, eventual în România?

– Sigur că mi-aș dori, dar mărturisesc că am și o oarecare teamă de a juca în țară – aici, la noi, spiritul critic este foarte ridicat. În Anglia mi-a plăcut faptul că oamenii cu care lucram erau pe o zonă pozitivă, chiar și atunci când existau greșeli, cei cu care lucrai te duceau spre a relua lucrul, spre a reface în direcția bună. Vorbind general însă, sigur că mi-ar plăcea să fac film și în România, oricum traiectoria asta a mea, de la teatru în România direct la filmul străin e cel puțin ciudată, legată de șansă și noroc, așa cum am mai spus.

(monivajna.wordpress.com)